Anexarea de la 1812, urmată apoi de o ocupaţie seculară ţaristă (1812-1917), a fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act de dezrobire a poporului, aşa precum pretind istoriografia sovietică şi cea rusă?

Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare pe cale militară a unor noi teritorii şi împărţirii Europei în sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?

Un răspuns parţial îl putem găsi chiar în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar război ruso-turc, în care se menţiona că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre… Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, …vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”.

Iar „soarta i-a găsit” pe români, în acea epocă, în calea expansiunii Rusiei pravoslavnice, care a invadat Moldova şi Ţara Românească. Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse de la Tilsit şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, care şi-a dobândit „dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii – Principatele de la Dunăre. La 15 aprilie 1810, cancelarul rus aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea sa imperială (Alexandru I) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”.

Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele diplomatice care s-au soldat, în final, cu semnarea păcii de la Bucureşti. La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articole de bază şi, separat, încă două articole secrete, dintre care articolele 4 şi 5 vizau direct destinul Principatului Moldovei.

Menţionăm o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu, ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi – „principiul” stabilirii graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru – Bug – Nistru – Prut şi Dunărea. Încă în planul secret al lui Z. G. Cernîşev, adresat Ecaterinei II la 1763, se anunţa teza: imperiul are nevoie să fie înconjurat la hotare de râuri. Criteriul a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma războiului din 1806-1812, când s-a acceptat din capul locului înţelegerea „principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar – pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.

Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final.

Conchidem că soarta Principatelor Române în acea perioada hotărâtoare a fost totalmente pusă la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa chestiune orientală. În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele suzerane lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (gurile Dunării).  Dar, în pofida statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului – „de a vă păzi de toate relele”, Principatul Moldovei a fost exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe nedrept, prin rapturi teritoriale (45630 km²) disputele internaţionale, generându-se, astfel, la 1812, în cadrul chestiunii orientale o nouă problemă – cea basarabeană.

Efectele imediate ale anexării   * Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km2 mai mare decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia ţaristă a „deosebit… din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni, – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, …îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune… poate… mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”. Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) la care se mai adaugă şi cea a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 sate. Numărul populaţiei Moldovei Pruto-Nistrene la acea dată poate fi estimat la cca 340 mii de oameni.

* Principatele Române au ieşit din acest război economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum. Însăşi oficialităţile ruse recunosc, la 1813, că „această ţară… jefuită şi pustiită de operaţiile militare… prezintă un pustiu vast şi nepopulat”. De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „…în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei”.

* Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului arbitrar pe Prut. „Sosind ziua fatală, după cum ne descrie Manolache Drăghici, a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmile de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna…”.

* Ca un răspuns direct la politica anexionistă a Rusiei a fost exodul populaţiei româneşti peste Prut (doar până la 1815, au fugit mai mult de 5 mii de familii din Basarabia).

Efectele de lungă durată ale anexării   * Timp de 105 ani, românii din Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate ordinară administrativă rusă – gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a răsfrânt asupra vieţii politice,economice,sociale,spirituale ect.

sursa:http://www.timpul.md/articol/un-tratat-anexionist-33153.html