Am o relaţie specială cu ţara mea. Atât de specială încât mai degrabă aş numi-o „ţara mea” decât Moldova. Nu ştiu cum se numeşte şi unde se află această bubă, dar eu o am. Şi buba asta nu-mi dă pace. Ba vorbesc româna, ba sunt moldovean. Ba iubesc Moldova, ba aş pleca pentru 300 de ani undeva între Ceahlău şi Maramureş.
De fiecare dată când ajung să plec în afara Chişinăului mă întristez şi încerc un disconfort dublu. Sunt trist, pur şi simplu, şi sunt trist pentru că e banal să fii trist într-o ţara ca Moldova. Or banalitatea şi cu mine, superstarul machiat, nu se pupă.
Ceva mă face să vreau să văd în faţa mea sate cu case şi drumuri îngrijite. Ca la nemţi. Ca la flamanzi şi nu ca la flămânzi! În satul Pituşca vreau şcoală reconstruită. În satul Bahmut vreau gară restaurată. În satul Bumbăta vreau puţină atenţie oficiului medicilor de familie.
Astăzi, trecând prin raionul Ungheni, bucurându-mă să văd Ungheniul (oraşul) pe calea cea bună, mi-am dorit să văd şi satele puţin mai nemţeşti, mai galbene, roşii, mai cu caldarâm, drum curat, mai cu oameni oneşti. Idealizând (şi idiotizând) aşa, mi-am spus că dacă aş fi acum preşedinte, mi-aş pune mâinile în cap şi aş pleca după graniţă cu jumătate de buget în raniţă. Mi-aş fi spus că nu merită ţara asta o şansă.
Moldova merită foarte multă durere. Pentru evrei omorâţi, furaţi, trădaţi, uitaţi. Pentru 7 aprilie 2009. Pentru clădirea din strada Mihai Eminescu 52. Pentru întreprinderea Piaţa Centrală. Pentru războiul de pe Nistru. Pentru cei ce nici nu au reuşit să fie eroi ci brusc au devenit senili. Pentru ceea ce scriu eu aici.
