că am avut idealuri bine definite.
că am luptat pentru ele.
că am iubit.
şi am murit. desigur. de la o lovitură la cap...
poate pentru că efectul loviturii se resimte şi în viaţa curentă.
Uneori parcă îmi pare că experienţa acumulată atunci mă urmăreşte şi acuma. Poate pentru că lumea din imaginaţia mea este mult prea diferită de cea dinafară. poate pentru că aşa limite deplasate de toleranţă nu pot fi înnăscute, ci doar căpătate. poate pentru că îmi place să cred aşa.
Uneori îmi pare că ştiu răspusul la orice întrebare.. şi răspunsul nu obligatoriu va fi corect. În viaţa trecută, încă, am învăţat că are prea multă dualitate cuvîntul "corect".
şi pare că nu mi-am interzis nimic. Că fermitatea se manifesta ca o obsesie. Că de atunci nu mai deosebesc ce e corect cu adevărat şi că eram decisă să merg înainte exact ca un bărbat. că am savurat orice clipă pentru că ştiam exact ce vreau şi cum să obţin. şi păcat că s-a întrerupt aşa subit.
încă, uneori îmi pare că a fost bine.
A fost bine să fiu bărbat.
Asta, desigur, dacă n-am fost cumva totuşi femeie.
