Merg în fiecarezi pe străzile gri ale Chişinăului. Noroc că mai sunt copacii care acoperă petimp de vară blocurile sovietice şi “alimentarele”. Acum însă, totul este la vedere:imitaţii hidoase de graffiti, noroi, panouri publicitare de doi lei şi desigur,drumurile noastre (mai degrabă lipsa lor).
Oraşul estebătrîn, prăfuit în sensul direct şi figurat al cuvântului, blocat în timp, de parcă dupădestrămarea Uniunii Sovietice nu s-ar mai fi întîmplat aici absolut nimic. Doarpe alocuri, cîteva clădiri noi, din sticlă, parcă încearcă să revigorezeaceastă atmosferă, dar se pierd pe fonul închisorilor de beton.
Mă supără faptulcă şi zona istorică a oraşului are de suferit. Se găsesc persoane cu tupeu carenu respectă arhitectura, deschid firme, birouri şi singurele străzi frumoasedin capitală au de suferit. Chiar şi în centrul Chişinăului, nu departe decinematograful Patria se află o clădire nefinisată. Stă acolo de cînd mă ţinminte şi toţi sunt mulţumiţi. Cît nu ne atinge personal, noi, moldovenii, nuavem treabă.Ştiu, pot părea dură, însă am curajul să privesc în ochi adevărul. Nici nu m-am obosit să fac o comparaţie cu o altă capitală. Timp pierdut. Şi aşa totul este evident.Privesc prinfereastră oraşul. Anii trec, iar el nu se schimbă. Aceiaşi oameni care fug deaici o dată ce termină studiile, aceiaşi tineri needucaţi. Iar Chişinăul? Elrămîne uitat.
Eu nu ştiu dacăvoi rămîne. Însă sunt sigură că doar aici mă simt acasă, cum nu ar fi, Chişinău,I love you the way you are.
