Aruncată-n carcer de vorbele obscure,
Încuiată trainic printr-un singur lacăt,
Mi-a rămas acolo, singură, să-ndure.
Inima se zbate, iar și iar, mai greu,
De abia se simte, glasul ei neclar,
Strigăt fără drum, murmură în hău,
Fără de folos, tot zburdă în zadar.
Abrupt îmi e tărîmul, tărîmul dorului.
Cărarea sa se pierde în perioade noi,
Prin înșirate timpuri din viața omului.
Momente fericite, muiate în noroi.
