Bunica la batranete regreta doar un lucru – ca nu a avut mai multi copii. Ea nascuse doar doi. Pe cand, bunaoara, Patsica, facuse sase. Trei baieti si trei fete. Unul ca unul, una ca una.

Eu tot nu intelegeam de ce bunica avusese doar doi copii. La tara trebuie sa fie altfel – casa plina de puradei, galagie, voie buna si dragoste. La ei fusese diferit. Un baiat si o fata, cu o diferenta mare de varsta. Ambii frumosi de ti se scurgeau ochii. Ambii destepti, exemplari, elevi medaliati, olimpici, bursieri la Chisinau la cele mai prestigioase facultati. Buneii si-au indeplinit cu demnitate misunea de parinti. Doar ca, inainte de moarte bunica isi plingea copiii nenascuti. Care ar fi putu fi simpli tarani, cu  opt clase, dar cuminti si gospodarosi. Daca i-ar fi avut…

***

Eu traiesc cu acelasi regret. La (doar) 30 de ani. Am un copil. Atat de putin. Cand vad femei cu trei copii agatati de ele, ma opresc impinsa de admiratie. Cand aud despre femei, cunostinte ale cunostintelor, care au patru copii, inchid ochii si ma gandesc cat de minunat e sa ai opt manute care te trag in toate partile, te innebunesc, nu te lasa sa dormi, te storc de puteri, dar care sint ale tale. Mici, moi, puhave (cum zice Ilinca) si foarte dulci.

Vreau copii. Teoretic vreau, deoarece in realitate nu stiu cand va veni ziua ceea cand imi voi lasa jos armele, rucsacurile, andrelele si grijele si imi voi spune “acum e acum”. Am atatea de facut in viata care mi-a mai ramas, incat ma intreb cand, Doamne, as mai putea naste inca doi, trei copii? In care zi, in care an? Am atatea calatorii in fata mea, atatea drumuri planificate, atatea de scris, de citit, de impletit, pe unde mai pui ca trebuie sa-mi pun fata la cale. Cand sa fac copii?

E vorba de egoism sau imaturitate? Sau poate ma aflu intr-o tara in care nu zboara barzele, in care nu se vand copii la piata si unde in gradini nu creseste varza, iar campurile sunt fara flori?

Apoi, imi dau seama ca e o intrebarea irelevanta. Copiii cica ne aleg pe noi si nu viceversa. Se vede ca niciun pui de om nu vrea sa intre in casa mea. Stii ei ce stiu. Ma lasa sa ma satur de drumetii, vise, planuri si reveniri care dureaza. Ma lasa sa cresc. Ca sa-i cresc si pe ei.

***

Intr-un an aveam o colega de servici din Elvetia. O doamna aproape de 50, zvelta, sportiva, cu o tunsoare baieteasca si geanta care costa o avere, cusuta din materiale reciclate. Ea inota in fiecare dimineata la piscina din spetele Guvernului. Intr-o zi, intr-un loc in care nu-ti era a confidente, urmand firul unei discutii, ea mi-a spus cu regret ca nu are copii. Eu am tacut. Nu stiu ce sa spun in astfel de situatii. Felicitari? Sau – ce trist e? Sau sa intreb de ce? Ea a prins umbra ezitarii mele si mi-a spus foarte natural, de parca imi povestea despre urechiusa mancata intre doua intalniri:

- La inceput am asteptat omul portivit…iar, cand omul potrivit a aparut nu mai aveam varsta potrivita.

Ea se impacase cu gandul. Acum ea inoata in fiecare dimineata, iar verile escaladeaza stancile din Armenia.

Eu parca as vrea sa traiesc altfel.


Filed under: Foarte personal