Sigur că alegerea preşedintelui după o pauză de aproape trei ani e un lucru răsunător. De azi Moldova va intra în memoria mondială nu doar cu prima revoluţie tehnologizată, revoluţia Twitter, ci şi prin recordul consfinţit de Cartea Recordurilor Guiness. Acum celor care vor dori să bată recordul, le va veni foarte greu. Ar trebui să se întrunească într-o Alianţă, să se împotmolească într-o sumedenie de acorduri secrete, să sfideze repetat Constituţia, să modifice de fiecare dată cîte-o lege, să se certe, să organizeze Referendumuri etc., etc.

Cu toate acestea, nu mă-ndoiesc că noutatea get-beget moldovenească va face azi topul ştirilor din Europa şi nu numai, iar instituţiile prezindenţiale nu vor întîrzia să-l felicite pe Nicolae Timofti. Problema e că, cu asta nu se rezolvă probelemele Moldovei.

O oră înainte de confirmarea alegerilor lui Nicolae Timofti în funcţia de şef de stat, mamă-mea a urcat în trenul care aduce moldovenii de la Moscova. Vine acasă. Atunci ne-a sunat, pe mine şi sora-mea, cei doi copii ai ei, să ne anunţe că a urcat şi să o aşteptăm. I-am zis atunci că azi Moldova alege preşedintele. Şi ar putea ca pînă ajunge, Moldova să fie o ţară normală.

Nu puteam să nu fiu euforic, odată ce procedura de trecere prin cabina de vot (nu votare, ci ducerea buletinului de la masă, prin cabină şi introducerea lui în urna transparentă) se încheiase, iar întreaga comunitate facebook doar despre asta şi vorbea.

Atunci mamă-mea m-a pus cu picioarele pe pămînt. “Ce am eu cu asta? Asta te interesează pe tine, dar atît timp cît sînt novoită să umblu cu torba la Moscova – n-am nimic de-acolo”, a zis mama cu un calm care m-a tulburat. Şi chiar, ce avem noi moldovenii simpli cu asta, în afară de banalul motiv de a mai da o cupă peste cap.

Atunci cînd şeful celui mai corupt sistem din Moldova, ajunge şef de stat, la bine nu te-aştepta – ar spune vorba veche, parafrazată un pic. Raiderii de stat rămîn aceiaşi. Păpuşarii rămîn intacţi. Motive de certuri în Alianţă nu vor întîrzia să apară. Comuniştii nu vor ezita să conteste tot ce ar fi posibil de contestat. Iar mamă-mea după o săptămînă stată alături de copii şi o vizită la mormîntul tatălui meu, îşi va pune iarăşi desaga în spate şi va lua calea pe care o duce mai bine de 15 ani.

E trist, dar aşa a fost şi rămîne a fi. Din păcate.