Acum câteva zile am fost la un eveniment numit ”Radu Beligan-confesiuni despre artă și viață”.
Despre maestrul Radu Beligan am auzit multe, am încercat de mai multe ori să prind bilete la una din cele mai râvnite piese jucate la Teatrul Național din București – Egoistul, dar sinceră să fiu încă n-am reușit să excelez în cursa bucureștenilor după acest nemaipomenit spectacol.
Dar m-am delectat în schimb cu 2 ore, care au trecut cât o clipă, de confesiunile maestrului în fața unui public relativ restrâns (în comparație cu grandioasele săli ale TNB-ului).
În față am găsit un om de o seninătate și noblețe simplă și rară de român interbelic.Un artist care a ținut o sală fără suflare cum puțini artiști in floare carierei sale pot stăpâni și sala, și scena și amintirile într-un cursiv monolog cu sufletele noastre.
ONG-istic vorbind a folosit metoda ”Biblioteca Vie”, dar cum te simți atunci când răsfoiești o carte de o sută de ani?
Un secol care în carne și oase, cu sânge fierbinte și lucid îți răsfoiește istoria și îți explică ceea ce nici mii de cuvinte tipărite nu erau să-ți deschidă.
M-am simțit dintr-o dată într-o lume pe care n-am cunoscut-o decât prin cărțile de istorie și literatură etc.
Sunt emoții pe care știi să le simți dar cu greu le descrii..
