ZBUCIUMÂND VOCEA
S-au… dus
Frunzele verzi ale primăveriicu bucuria lor cea mai naivă… și mai naturală…s-au dus
Cum să aștept să renască din noudacă iată că nu mai am frunzeîn copacul tomnatic despre care scriu?
Fâlfâie frântesperanțele naive încă prin a fi liberale,iluziile prin a fi prozaice, lozincarde sau denaturate,adevărurile disimulate ce se prefacîn gogoașe înveșmântate cu resturi vegetale,crisalidă din lichide amare de prin uteregăurite, goale și fără de substanță
Of… falsitatea fărâmițată într-o pădure tăiatăputrezind în parte printre inimi și litere
Of, divinitatea cuvântului simplu prin întuneric, neprotejată,pe jumătate ștearsăpentru a nu ajunge a fi din fericire, de tot, crucificată.
Nu mă supără stivele îndrăgostite de verbe,nici duzinile învălmășite de penițe uscate la vârfîn blestemata și reverberata limbă ținută sechestru în spirit trapens
Deja nu voi mai avea șansa să plâng în tăcereși nici să prind vreo noemă, anonimă, solidarizatăși fără vreun semn, împrăștiind lumina pe drumuri mari și cărări
Deja nu voi mai apărea niciodată prin transparentăparte din umbra acelui poem clandestin și disimulat
Deja nu voi renaște orfanănici mamă, mamă vitregă et magistranăscând versuri și solilocuri sterile
Deja nu voi fi următorul capitol finalal literaturii celei mai deziluzionate și fără vigoare,exagerată în mod solemn și mediocră
deoarece sunt, astăzi, poet care agonizez fără poezieși apar semănată printre pagini udatede uitarea mirositoare fără de fruct, fertilizant sângerând și muțenie,împotriva abia răsăritei și maltratatei… renăscutei semințe
AGONIZANDO LA VOZ
Se han ...ido
Las hojas verdes de la primavera
con su alegría más inocente...y más natural
...se han ido
¿ Cómo esperar a que renazcan de nuevo
si ya no me quedan más hojas
en el árbol otoñal del que escribo ?
Aletean rotas
las esperanzas aún aniñadas de ser liberales,
las ilusiones de ser escritores, pancartistas o placebos,
las insinuadas verdades que se están devolviendo
capullo acorazado de broza,
crisálida de hieles amargadas ende úteros
ahuecados, vacíos y hueros
Oh... la falsedad sectarizada en un bosque talado
pudriéndose medio verdad entre corazones y letras
Oh la divinidad de la palabra sencilla a oscuras, indefensa,
medio borrada
para no llegar a ser falazmente, del todo, cristicamente aniquilada
No me cabrán los manojos enamorados de verbos,
ni las docenas amalgamadas de plumas segadas
en la maldita y reverberada lengua clausurada trapense en secuestro
Y ya no tendré más oportunidad de revolverme a llorar en silencio
ni de agredirme vocablo, sin nombre, solidarizado
y sin huella derrochándose luz entre trasiegos y trochas
Ya no seré nunca más al trasluz
parte mortecina de aquel clandestino y solapado poema
Ya no renaceré huérfana
ni mater, madrastra et magistra
pariendo versos y soliloquios estériles
Ya no seré el próximo capítulo final
de la literatura más desilusionada y marchita,
solemnemente exagerada y mediocre
porque ya soy, hoy, y me agonizo poeta sin poesía
y me acontezco sembrada entre páginas llovidas
de olvido fragante sin fruto, fertilizante sangrado y mudez,
contra la incipiente y maltratada... rediviva semilla
