Le mîncăm cîte cinci la o masă, prăjite sau fierte, întregi sau zbătute, în plăcinte sau pîrjoale… Uneori considerăm că mai tari ca noi sînt doar ele, fierte. Niciodată însă nu ne imaginăm cît de funny poate fi un singur ou. Un simplu ou de găină.

Poza aceasta a fost preluată astăzi de toate (majoritatea) site-urile de știri. Nu că ar fi o poză artistică, făcută cu un aparat super-performant sau lucrată mult în photoshop. E o poză simplă, făcută cu telefonul meu mobil Nokia C5-03 cu aparat foto de cinci mega-pixeli, adus din SUA de prietena mea.

Așa cum oul nu era unul muncit de Carl Fabergé, iar eu nu am făcut nimic ieșit din comun, nimic nu prevedea notorietatea obiectului cu pricina. A fost însă oul proiectat într-o figură politică, iar astfel a ajuns vedetă.

Deși eram la conferința de presă susținută de Igor Dodon în calitate de jurnalist, poza am făcut-o nu pentru serviciu, ci pentru amuzamentul prietenilor mei de facebook, unde am și plasat-o. Așa a ieșit însă că am făcut-o pe „citizen journalist”-ul fără de voia mea.

Ori apariția și dezvoltarea rețelelor de socializare, precum și accesibilitatea din ce în ce mai mare a diferitor gadget-uri, transformă jurnalismul, transformă percepția jurnalismului ca activitate, și transformă, într-un final, lumea.

Am fost primul căruia i-a venit în cap să fotografieze acel ou spart și să-l pună pe o rețea de socializare, asta chiar dacă sala era plină de jurnaliști și camere de luat vederi. Știu că mulți colegi de-ai mei și-au sunat șefii chiar în timpul conferinței de presă anunțîndu-i despre incident, doar că trăim într-o eră vizuală. Astfel, pînă cineva și-a adunat gîndurile pentru a reda o formă celor întîmplate, poza dată a făcut înconjurul Internetului, iar atunci cînd cineva a și plasat informația scrisă pe site, avea nevoie și de-o imagine.

Cu siguranță, acel editor putea găsi o poză. Or fi ele multe ouă sparte pe google. Dar care era rostul atunci cînd pe net era deja o poză autentică? Au multiplicat-o și-atît.

Anume acest lucru trebuie înțeles de partidele politice, și din păcate de încă mulți editori de presă, care vor să facă politică sau business într-o eră digitală. Asta doar pentru că web 2.0 aduce democrația absolută, iar orice lucru altădată tainic, poate deveni public.

Nu CNN și nu New York Times au fost cei care au anunțat primii despre moartea lui Osama ben Laden. Ceea ce a devenit ce-a mai importantă știre a anului 2011, a fost transmis în regim online de către un utilizator de twitter care idee nu avea ce se întîmplă. A scris mai întîi un tweet că aude împușcături. Apoi că cerul este survolat de elicoptere, ceea ce era straniu pentru un orășel liniștit altădată. Apoi iarăși despre împușcături. Tocmai dimineață, cînd a aflat despre ceea ce se întîmplase, a mai postat un tweet: „se pare că sînt tipul care a transmis live raidul asupra lui Osama fără să o știu”.

Concluzia e simplă. Pentru a supraviețui, jurnaliștii sînt nevoiți să împartă spațiul public cu oamenii simpli aflați la timpul și locul potrivit, şi binevoitori de a le face meseria. Totodată, pentru a crește sau a se menţine – partidele trebuie să fie absolut transparente, la bine și la rău. Sau riscă să fie sancţionaţi, prin abandon. Acestea sînt condițiile impuse de vremea în care trăim şi la care trebuie să ne adaptăm.