Kathy râdea în hohote când intrasem la ea. Râdea pentru că acelaşi lucru i se întâmpla probabil deja a zecea oară în viaţa ei. Acelaşi lucru. Asta însemna fie că e o problemă în ea, fie se demonstra că procesul de comunicare între un bărbat şi o femeie are loc în baza unei scheme comune şi când Kathy ajungea la unul şi acelaşi nivel – se dezamăgea şi făcea un pas, nu, toţi paşii înapoi.
Avea doar 25 de ani şi câteva întrebări. De ce majoritatea oamenilor şi animalelor încep să te ignore sau să li se urce la cap atunci când observă că li se atrage atenţie, că îi pasă cuiva de ei? De ce sunt foarte puţini acei care dacă-ţi observă atenţia sau afecţiunea îţi răspund cu bucurie şi menţin legătura sau ajută la amplificarea ei? Nu arăta ea destul de clar că-i plăcea de el? Sau arăta prea mult şi astfel devenea în ochii lui o … pradă prea uşoară? Sau ajungea ea poate prea repede la anumite concluzii şi punea punctul imediat şi inclusiv acolo unde nu se cerea – pe “ă” şi pe “î”, şi pe “â”.
Râdea în hohote în acea după amiază, cam isteric de fapt. Îşi dădu seama că probabil nimeni nu a ţinut la ea într-atât încât să sară peste jocul pisicii şi şoarecelui. Vroia o comunicare simplă, o situaţie simplă, un om simplu. Fără paşi calculaţi, fără dece-uri chimice.
Avea 25 de ani şi încă sute de întrebări.
