Ce vine din afară şi ce e în noi? Nu, nu vorbesc despre procesul digestiv. Nici despre cel respirator. Şi în general nu e vorba de medicină, deşi doctorii găsesc o explicaţie la orice.
Oamenii nu sunt autosuficienţi. Au nevoie de alţii. Subiecţi de dragoste, relaxare, ură, linguşeală. Oamenii îşi trăiesc viaţa pentru semenii lor, crezând că o fac pentru ei înşişi. (evit în a mă pronunţa asupra situaţiei inverse, când indivizii nu fac altceva decât să pretindă că îşi poartă traista cu ani pentru umanitate, urmărind de facto doar scopuri egoiste).
Pe de o parte e natural să nu-ţi vezi de viaţa ta – ai angajamente genetice, profesionale, etice faţă de alte fiinţe umane – eşti prins în capcana preocupărilor şi dedicării. Pe de altă parte e impertinent – n-ai griji personale, interese – devii victima unor obsesii legate de alţii. Care sunt mai buni, mai răi sau pur şi simplu sunt.
E nasol când ajungi obsesiv. Devii acel bâzâit continuu, de care lumea îşi astupă urechile, închide geamurile, uşile şi îşi pune perna peste cap. Blestemul bâzâitului te ţintuieşte la pat. Iar dacă nu ai asurzit, te scoli, îţi pui căştile cu Smells Like Teen Spirit şi mergi cu nirvana înainte. Nu toţi apucă să se scoale, darămite să găsească muzica potrivită. Şi bruiajul te duce pe potriva Fluierarului din Hamelin într-o peşteră întunecoasă din care nu mai este scăpare.
Bâzâitul vine de afară. Muzica din noi. Dacă nu o găseşti, s-ar putea să începi să bâzâi şi tu. Să-i zgândărești şi pe alţii. Dacă nu-i în sertare şi buzunare – născoceşte-o. Şi nu te mai despărţi de ea. Niciodată.
Filed under: De gândit Tagged: intruziune, nirvana, obsesii
