Nu odată, am fost întrebat dacă, în fapt, cosmogramele pe care le public înrevista Contrafort ar fi, în mod special, o esenţializare sau poatenişte simplisime glosări pe teme de filosofie. Probabil, interlocutorii mei aufost oarecum seduşi (dar nu induşi în eroare, sper!) de rădăcina esenţăsau esenţial din care ar (fi putut) deriva alt substantiv: esenţializare,fără a-şi pune problema de ce, la o adică, noţiunea de esenţializare nueste înregistrată nici în DEX-ul editat în 1975, nici în cel apărut în 1998. Înambele volume, sunt explicate, în formulă identică, doar s.f. esenţă, şiadj. esenţial, în ediţia secundă fiind introdus şi s.f. esenţialitate.Dar,stop! găsim, totuşi, esenţializare(a) undeva la mijloc, între 1975 şi1998, în Dicţionarul de sinonime al limbii române, apărut în anul 1982,care înregistrează şi verbul (a) esenţializa şi adjectivul esenţializat.Numai căşi de data aceasta cei curioşi ar avea motivul să se arate nedumeriţi, pentrucă explicaţiile noţiunilor în cauză nu sunt cele pe care, în mod firesc şi...deductiv, le presupuneau dânşii, ci unele... estetizante, deoarece termenii au,respectiv, următoarele sinonimii: stilizare, a stiliza, stilizat.Ei bine,sub aspect de stilizare doar, nu şi de esenţializare, – eu poate că aşfi putut face ceva, fie şi din motivul că nu toţi filosofii, în special cei de la Chişinău, stau prea binecu... stilizarea frazei, să zicem. Poate că, pentru a spune, cu jumătate degură, un „da” abia auzit, m-aş fi lăsat ispitit de-a accepta esenţializareaca stilizare în baza unei constatări făcute de Nikolai Berdiaev în eseul„Sensul creaţiei”: „Istoricii filosofiei simt că obiectul lor se aseamănă maimult cu istoria literaturii decât cu istoria ştiinţei, ei transformă acestobiect într-o istorie a dezvoltării spirituale a umanităţii, îl leagă deistoria generală a culturii”.Numaică, într-o anumită măsură, trebuie să fac, totuşi, abstracţie de estetică şiliteratură, pentru a nu mă preface că nu înţeleg ce aveau în vedereconvorbitorii mei, când se interesau de esenţializare (pe teme de filosofie).Aşa e: dânşii ajungeau la esenţializare pornind de la esenţă(„Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene” etc.) şiesenţial („Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme...de prim ordin, fundamental, principial”). Bineînţeles, ar fi aici oarecarediferenţă între esenţializare ca... stilizare (ceva de suprafaţă, nu?) şiesenţializare drept ceea ce aveau în vedere interlocutorii, gândindu-se la (cemai spune DEX-ul referitor la esenţă) „ceea ce poate fi cunoscut numai trecândde forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorulgândirii”. Iată aici, din atare punct de apreciere, ar fi trebuit să recunosccă, pentru un literat, e destul de greu şi mai totdeauna peste puterile sale săesenţializeze pe baza operei lui... (transcrieţi la liberă alegere numele azeci şi zeci de mari filosofi din istoria civilizaţiilor...). Aşadar, în ceeace mă priveşte, în nepretenţioasele cosmogramenu avansez atât probleme analitice, cât propun anumite sugestii de metafizicăşi oarecare consideraţii eseistice, în care e prezent, cred, şi un suflu poetical argumentaţiei.În ceeace priveşte, însă, filosofia propriu-zisă, ca ştiinţă, în estimările eiteoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observaAnton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel maiadesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare deobiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman„fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: unpersonaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să măapuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totulpermis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dăacest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu măsimt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!...Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îlchem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nudau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”Pornindde la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreunsistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divinafilosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”,reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felulsău şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula careînseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune:„Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată păreaoriginală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul luiBertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi amspune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentrucă el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şiademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobruvorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectivcare-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) – îl ademeneşte peacel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei luidico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: azice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa,a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâteaverbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie!Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozareşi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), anestinsei curiozităţi umane hălăduind la contingenţa celor două planuri, alerelativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, acunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se ainfinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu.Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe carele presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbeaSf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon(om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.
