Boris POPLAVSKI (1903 – 1935)
(Dinrevista ARGEŞ, Nr. 1, 2012)
S-a născut la Moscova într-o familie dedescendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent alConservatorului de Muzică, a fostdiscipolul lui P. Ciaikovski.În 1918, părinţiidivorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul dinprimele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţineanume de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şianul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris.În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat dreptcel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov). Se formează sub auspiciilepoeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus,graţie faptului că, la Berlin,îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordialecu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat ceamai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte aacestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şiautorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu unaccentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora dezăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţiinecunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un altscriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.
* * *
Fugiţi – ca timpul goneşte timpulDin braţe de aur flutură ceasulSinucigaşul cu sânge îşi scrie poemulZâmbind priveşte spre ceasTotul e albastru-albastru şi purLipsit de învinuiri dar inaccesibil lacrimilorAici în lanţuri sunt ţinute visurile pentru ca vrând-nevrândSă se aplece sub roţile de fier ale orologiuluiÎnsă există o poruncăHotărâre nesupusă soroculuiAstfel de privaţiuniÎncât chiar eternitatea erupe în eleŞi dânsele nu au nevoie de memorieArzând universulŞi-atunci noi plângemŞoptindUn nume anume
* * *
Fierul cântecelor obositeZângănea în adâncul apusuluiEl cânta din străfundurile naturiiDar sunetul întârzia până la moarteŞi totul părea de neschimbatPământul caselor vuia cu odăileNegrele tapete tăceauTăceau şi lavoareleApa-n pereţi striga până la apusPrintre reclame şi becuri galben-paleBraţul se rupea din noua-nveşmântarePrecum în biserică perdelele înjumătăţiteMoartea se arunca în propria sa îmbrăţişare
Caiet Boris Poplavski* * *
În cutiile maşinilor rumegau carne de fierLămpiţele se aprindeau pe cadraneTrenurile se-ndreptau în subsoluriŞi orchestrele cântau în înalte faruri de oţelBraţele construiau molcum în văzduhSe roteau ochii de sticlăFredonând ceva abia auzit dirijabile pluteau spre steleŞi tubul telescopului privea în sala submarinăÎn maşina de aburcatFetiţa prinse un fluture negruDăruindu-l călugărului bolnav înveşmântat în galbenPe baraj se aprindeau felinarele balului de primăvarăIar sub ele în îmbrăţişarea caracatiţei dormitau scheleteIndolent în lumea răsăritului se înclinau balanţeleAşteptând eriniile urmărind indicatorul albŞi în turnul de piatră bătea ceasul de pe urmă
* * *
Din mâinile fierbinţi ale muzicantului bolnavMelodia se revărsa rece prin geamAcolo din docuri plecau corăbiileŞi jalnice scuare erau potopite de lunăEl se înclină peste luminile străziiPe acoperiş văzând clar statuiaCe privea de pe cornişa neagrăCum se aprindeau stelele de cinemaŞi aburoasa spălătorie respira încetCu vieţi nimiciteIar în subsoluri sub tălpile băncilorSihastrul citi o cart murdarăAcolo se adânceau ciudate fântâni rotundeSpre plutirea stelelor spre norii în preschimbareŞi răsunau voci liniştiteŞi totul ce era în depărtare ferecat în lanţuriDintr-o dată amuţi pe o clipă-douăŞi zâmbi mijindu-şi ochii
* * *
Noi am uitat dimineaţaA îmbătrânit statuia din pavilionGheaţa reflecta gălbui sclipiriÎn faţa casei noastre ce se prăbuşiseDin înălţimile universuluiÎn tristeţea razelor supra-lumeştiÎn lazaret seara câta la pianÎn alba sală se prindeau lămpileCum se-ntâmpla şi-n vechile timpuriFemei cu şaluri tricotateUn soldăţel mort şi-a arătat cruciuliţa la geamAnna Karenina cânta tânjind la garăSă fi fost aşaSau să fi visatNu ştiuDe mă trezesc – uita-voi
* * * În Africa vuiau locomotiveleÎn cerul negruPrintre stranii nisipişuri galbeneChiar la intrarea în cavouriÎn care-s atâtea săli şi holuriIar ferestrele dau spre cerIar jos pământul nu se vedeLocomotivele plecau ridicându-se la cerÎn depărtare şerpuia fulgurant văzduhul mlaştinilorNoi trăiam acoloConstruiam un mic turnNopţile el creşteaPână la cerul binelui şi răuluiNe trezeam cu uimirile din ajunŞi deja în firea noastră stele luminauŞi în geamuri – anii trecuţiŞi pe albele pietre în tăcerea de jar a somnuluiTrecea Madona într-un alb halatDucând pe palmeO cântătoare sferă de sticlă
* * * Tihnit era-n Sahara tăceriiPretutindeni stăteau aruncate aripi moarteÎndepărtatele castele albeÎşi opriră clopoteleÎn subsolurile cavourilor domnea tăcerea şi spaima dureriiDar jos dinspre orizonturiDin mlaştini se rupea un râu alb carePână la acel momentNu văzuse lumea luminaTot mai jos şi mai jos de uriaşele statuiSe târau umbreleÎn azur aerostateleSe ridicau tot mai sus tot mai susDintr-o dată ceva căzuRâul erupseUmbra lui Herostat foşnea nu mai mult decât un şoricelSoarele nu răsăriDoar o voce spuse:Aţi avut dreptateÎnsă deja nimic nu mai poate ajuta –Nu va putea ajunge aiciÎnclinaţi-vă în ierburile negreDormiţi, muriţiAstfel e mai uşor să aşteptaţi * * * Această rătăcire a sunetelorÎn vis ni se arătă, însă noi zâmbeamDeasupra noastră cântau sihaştriiScuturându-şi lanţurileÎnsă noi eram în aşternutul alb ca omătulRece pentru veciePe afundul oceanului zburau păsări uriaşeVisurile dalbilor fulgi coborau până-n beznele noastreNinseră feţele noastre calmeSunetele aripilor doborâteObosite ca însăşi moarteaCu greu se reîntorceau în ceruriŞi se aşterneau pe marginile raiuluiEle nu mai doreauNu mai doreau deja nici să trăiască nici să răsune
* * * Erau pleoapele feţelor de fierAplecate peste pagini pustiiSunetele se lăsau la pământLipindu-se cu obrajii de gheaţăÎn subsoluri departe-departeZburau sunete straniiMâini slabeÎmpingeau grele uşi de fierÎncet în lumile subteraneUmblă cel ce cunoscu spaimaDin sală în sală din beznă în beznăAtrăgând stelele moarteSpre adâncDe jur-împrejur doar cerulCoborând trecu-străbătuÎntorcându-se în casa aerianăŞi iertând ferocele chinuri Vezi: http://www.centrul-cultural- pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4673&Itemid=104
