Pela începutul acestui mileniu, un poet, prieten de prin nord-vestul dunărean, seafurisise, în scris şi prin vorbă spusă în public cu multe ocazii, că, basta!,odată ce va împlini 50 de ani, se va lăsa completamente de poezie, adică lăsând-oîn plata Domnului. Nu l-am crezut, ba chiar, într-o călătoria a noastră prinChina, i-am ironizat niţel intenţia absurdă, iar zâmbetul său şiret sugera căîmi dă dreptate: Nu se va lăsa! Şi aşa a fost – a revenit. Nu ştiu dacă spăsit.Dar a revenit. La poezie.Unalt poet, a tot scris pe unde a apucat că e la capăt de viaţă, gata, se vadezice de darul suflării dumnezeieşti, îşi va curma fiinţarea. Noi, buniiprieteni, tot încercam să-l abatem de la groaznica pornire şi, slavă Domnului,domnia sa s-a potolit, nepornind cu ultimă nenorocire asupra propriului destin,neajungând de la aman – la amin. Şiiată că un alt poet, prietenul Lucian Vasilescu, ne anunţă că, gata, îşi vaspânzura lira-n cui, scriindu-i prietenului Vasile Gogea: „N-am să mai publiccărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă oprescşi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început”.Dece mă interesează pe mine atare proprie şi, concomitent, deja publică decizie?(Să pun decizie între ghilimele?...)
Cu Lucian Vasilescu la biserica romană din Cisnădioara, 2011. Pentrucă Lucian Vasilescu e poetul – poet. Pentrucă, bucureşteanul de el, pe linie maternă îşi trage firul vieţii din acelaşijudeţ Orhei, ca şi mine, – acum câtevaluni, prin satul Dişcova, îi căutam urmele est-moldave; localitate de pepantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-iunde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilăriseCea care i-a dat viaţă. Altreilea motiv pentru care sar aici cu cuvântul e chiar unul dintre motivelecare, spune Lucian, l-a făcut să se lase de scrisul poeziei. Iată-l: „Pe atunciabia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-osă devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni,acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată deumanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun.Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câiniide pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toatăjalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacămai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeninu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înainteameciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională defotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul peteren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întrugloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, maneapolitică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, maneamedia. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una aprivatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţeisociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua dela pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea aproscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai multdecât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa.”Adică,şi maneaua izbeşte poetul spre abandonul poeziei…Eibine, dragă Lucian, dacă ar fi să luăm în serios astfel de motive, şi înMoldova Transpruteană ar trebui să se la poetul – poet de poezia – poezie.Pentru că, să zicem, de la un timp, pe aici se vorbeşte „serios” – cel puţin pela parastase fastuoase – despre marii, importanţii autori de… texte pentru cântece.În sensul că, da, e adevărat, poezie – poezie nu a prea scris răposatul, dar, ascultaţiatent, ce texte de cântice ne-a lăsat el! Eaici o crasă tentativă de amestecare a borcanelor, nu?! Poezia e una, iarversificaţia pentru cine ştie ce melodie – e cu totul altceva. Ambele cazuri –cu maneaua şi cu grafomania versificaţiilor pentru zdrăngăniri împeliţate lachitară – mie unuia mi se par absolut neserioase pentru decizii atât deîntrupate, să zic, în destin. Aş vrea să cred, dar deocamdată doar sper, că laaceeaşi concluzie va ajunge şi prietenul, poetul Lucian Vasilescu, al căruitext-manifest de abandon îl reproduc integral în continuare.
* * *
„Generoasapropunere pe care mi-a făcut-o prietenul Horia Gârbea, aceea de a colaborala numărul din ianuarie 2012 al revistei „Luceafărul”, m-a găsitzgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unuiregistru cu coperte groase, la un poem. Cam de doi ani scriu aşa, cu tocul, şisper ca, atunci când voi isprăvi, să public ce-am scris, într-o carte. Mi-am propus să fie ultima carte pecare am s-o public. Îi ştiu de pe acum titlul, îi ştiu şi subtitlul şimotto-ul. N-am să maipublic cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă oprescşi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început. Am început la1 aprilie 1990, tot la „Luceafărul”, angajat de Laurenţiu Ulici dreptsecretar de redacţie. Pe atunci eram pregătit pentru ceea ce speram să seîntâmple, acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat. Pe atunciviitorul îmi părea o formă pentru care credeam că voi genera şi eu conţinut.Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost. Pe atunci abia dădea colţulmanelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când seva face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noiteritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume decârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi întoate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază aidemocraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şisuspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-mariizilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-armai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor omanea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal,atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren,calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloriasportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică,manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avemclădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării,alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avemmaneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la paginacinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şiuna a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiuproprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cutocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poeziepe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani,că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit înplin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut şi că binomulgazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele suntcele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de azidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nustau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum. Pe de altăparte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei „lumi literare” maimult despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile artrebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptareainstituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şireceptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) latext. Iarăşi anapoda. Sau cel puţin aşa cred eu. În fine:constat şi că reacţia literară de rezistenţă la sistem este înlocuită, din ceîn ce mai mult, pe zi ce trece, de o reacţie de adecvare. Drept pentru care măvoi adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimăcarte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mănutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sunepatetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie,complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşasă şi rămână.
PS Cu ajutorul luiDumnezeu, voi publica volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despremodesta mea ratare personală)” anul acesta, la o editură importantă, darcare nu a mai publicat niciodată literatură, cu atât mai puţin poezie. Aş vreaca, împreună cu editorul, să facem în aşa fel încât cartea să aibă parte de olansare specială şi de o difuzare care să ocolească locurile/ reţelele comune.„Ţara mea…” va fi disponibilă exclusiv pe suport de hârtie. Celelaltecărţi, publicate de-a lungul vremii, vor putea fi găsite pe un site pecare îl voi „inaugura” în curând. De aiciînainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi,festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Totodată, amhotărât să nu depun, atunci când va apărea, ultimul meu volum pe masa niciunuijuriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare aloricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nuacuz – doar constat şi mă recuz.” Lucian Vasilescu
