Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.Nu știu de ce insist să păstrez aripile.
Pentru a o spune fără vreun pic de retoricămă acomodez frontal în ceva ce amenințăsă fie o reflexiune de ordin senzorial:
Termin de pus un poem simfonic de Lizstpe telefonul mobil,unde se reține un ego resemnata generației mele Kerouak-Ginsberg.
Sunt și alte simptome;Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoanăe să-mi cumpăr o casă în Toscana.
Nimic din toată asta nu a fost prevăzutcând mi-am lăsat extremitățileducând o uitare de mână,umbrele -în caz că plouă-și basmăluțele mele de luat rămas bun.
Am ajuns în zdrențe de partea cealaltăa celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.Mai bine accept să devieze acul busoleiși să mă lase să cad în rețea.
Ar trebui să se vândă într-un loc anumeo carte a existenței care să învețe o femeiesă nu redescopere propria sa istorie.
(Ceea ce-i impudic în poemeeste că femeia povestește mereu despre sine.)
Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa
EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR
Nunca quise ser pájaro.No sé por qué insisto en mantener las alas.
Por decirlo sin sombra de retóricame acomodo de bruces en algo que amenazaser una reflexión de orden sensorial:
Acabo de instalar en el teléfonoun poema sinfónico de Liszt,donde se infiere un ego dimitidode mi generación Kerouak-Ginsberg.
Hay otros síntomas:Me pienso samurái en un bosque de espejos.Navego el tragaluz en un barco sin quillas.Sólo me falta para ser otra personaque me compre una casa en la Toscana.
Nada de eso estaba en lo previstocuando dejé mis márgenesllevándome un olvido de la mano,paraguas –por si llueve–y mis pañuelos de decir adiós.
Llegué despaginada al otro ladode mis cincuenta y siete travesías.Mejor asumo que desvié la brújulay me dejé caer en el sistema.
Deberían vender en algún sitioun manual de existencia que enseñe una mujera no desescribir su propia historia.
(Lo que hay de impudicia en los poemases que una habla siempre de sí misma.)
NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR
Eu nunca quis ser pássaro.E não sei porque insisto em conservar as asas.
Por dizê-lo sem sombra de retórica,me acomodo de bruços em algo que ameaçaser uma reflexão de ordem sensorial:
Acabo de instalar no telefoneum poema sinfônico de Liszt.Daí se infere um ego demitidoda minha geração Kerouak-Ginsberg.
E há outros sintomas:me sinto um samurai em floresta de espelhos,navego a clarabóia num barco sem convés.Noto que só me falta, para não ser eu mesma,adquirir uma casa na Toscana.
No entanto, isso não era previsívelquando deixei atrás as minhas margenslevando certa urgência em esquecer,um guarda-chuva – pode ser que chova –e sete lenços de dizer adeus.
Cheguei despaginada ao outro ladodesta longa e confusa travessia.Mais me vale assumir que escorreguei da bússolae caí no regaço do sistema.
Deveriam vender em algum quiosqueum breviário que ensine uma mulhera não desescrever a própria história.
(O que há de escandaloso na poesiaé que falamos sempre de nós mesmos.)
