Ea percepe oraşulca pe o experienţă mistică.Străzile şi pieţeledevin lumi ale frumuseţii,pentru ca să le parcurgi călare prin ploaiace inundă iluzia sa cu vise limpezi.
Calul ei se roteşte pe sub cerşi ea surâdeclădirilor de prin urbe.
Îi place mult să simtă libertateape trotuarele cu pisici.
Contemplează statuile pline de promoroacăşi ştie că în interiorul lorvieţuiesc inimi ce simt în tăcere.
Şi continuă să meargăprin oraşul anonim,în picăturile norilor…
Adoră sunetele ce provindin vitrinele prăvăliilor.Autobuzele arhiplinede chipuri ce se aseamănă cu deseneledin utopiile adormite.
Vede manechine îmbrăcate în hainele lorpe care niciodată nu le va cumpăra,dar asta nu contează.
Explorează soarele-răsare pe străzi şi-n grădini,prin oraşul pustiu.
Ştie că fiecare zieste o aventurăfără de limitele şi semnele ameţelii.
Se dă frâu liber curenţilor submarinice locuiesc în pietrele de la casesau în lemnul de la banchete…
Curg ca şi când ar fi deja invizibiliîn particulele microscopicepe care acoperişurile enigmaticele păstrează tacit.
Contagiază,graţie privirii sale imperceptibile,speranţa altei lumi,pentru a visa dezbrăcată, fără de mască,deschisă în relaţiile cu cei din jur.
Îşi părăseşte urmele din aleile marişi contemplează maşinile,traficul, muzicaacestui oraş ce înaintează în gol.
Dintr-odată,observă că există grupuri de persoanecare par a fi fericite şi mulţumite de sine.
Poate că e un mirajsau s-ar putea să fie adevărat…
Presupune ca un pendulexistenţa zăpezii,în buimăceala ce cuprinde totulîn conştiinţa primitivăa unui univers eteric şi cunoscut.
Ea,alunecă pe pantelememoriei atavice, atât de dulce,
lasă împreună cu muşchiişi în ramurile de la copaciicu razele lor albăstriiamintirile serilor pline de vrajă.
Urcă până în vârfurilelocurilor ce deocamdată nu sunt definiteîn cartografia nopţilor sale.
Şi continuă calea înspre vâltorilede prin sferele suave ale întâmplării…
Y SONRÍE
Ella siente la ciudadcomo una experiencia mística.Las calles y las plazasse transforman en mundos de belleza,para cabalgar bajo la lluviaque inunda su ilusión con sueños nítidos.
Su cabello ondea bajo el cieloy sonríea los edificios de la urbe.
Adora sentir la libertaden aceras con gatos.
Contempla las estatuas con escarchay sabeque en su interiorhabitan corazones que sienten en secreto.
Y sigue caminandopor la ciudad anónima,en gotas de las nubes...
Adora los sonidos que provienende los escaparates de las tiendas.Autobuses repletoscon rostros que comulgan con dibujosde utopías dormidas.
Divisa maniquíes con sus prendasque nunca comprará,aunque eso le da igual.
Explora el sol naciente en calles y jardines,por la ciudad desierta.
Sabe que cada díaes una aventurasin límites ni marcas bajo el vértigo.
Se abre a las corrientes submarinasque habitan en las piedras de las casaso en las maderas de los bancos...
Fluye como si fuera ya invisibleen microscópicas partículasque los tejados enigmáticosconservan sin palabras.
Contagia,a través de su mirada imperceptiblela esperanza de otro mundo,para soñar desnuda, sin las máscaras,con relaciones sin disfraces.
Abandona sus huellas en grandes avenidasy contempla los coches,el tráfico, la músicade esta ciudad que avanza hacia la nada.
De pronto,observa cómo hay grupos de personasque parecen felices y contentas.
Puede que sea un espejismoo quizás sea cierto...
Y asume como un péndulola existencia de nieve,en la perplejidad que abarca el todoen la conciencia primitivade un universo etéreo y conocido.
Ella,desciende por las rampasde la memoria atávica, tan dulce,y deja con el musgoy en ramas de los árbolescon sus luces azuleslos recuerdos de tardes en la magia.
Asciende hacia las cumbresde lugares que aún no se definenen la cartografía de sus noches.
Y prosigue su rumbo hacia los vórticesde las esferas suaves del azar...
