De mică m-am deprins să mă plimbpe cărări părăsite,uneori cu o carte în mâini,alteori alături de moarte.
Obișnuisem să înjumătățesc noapteași să trăiesc după perdelușe,sau în sunetele sentențioaseale clopotelor de la biserică.
Noapte după noaptemi se amestecau ochii cu apăși picioarele-mi se urcau prin copaci,în căutarea vreunei note, a unui acord,a unei lumi unde să mă pot refugia.
Mai mult în glumă mă cățăram pe acoperișuriși, cu gluga mea albă,puneam cap la cap trenuri iluminate ce fluierausub un cer de promoroacă.Aprindeam, mai apoi, lumânări pe care le ascundeampe sub plapumepentru a citi morților în timp ce ascultamgălăgia din stradă.
Strigătele vreunui bețiv blestemând,clinchetul cheilor din alte vremuri,plescăitul vesel al apei curgătoare pe drum,râsetul vreunei fete îndrăgostite,muzica, săruturile,pașii grăbiți, muzica,săruturile, tăcerea,atingerea gingașă a pielii, săruturile.
De mică mă deprinsesemcu durerea și cu resemnarea,cu plimbările lungi, fără nimeni alături,spre a căuta în mintea-mi nebunia,muțenia, mahna din hăul cuvântului.
Făcut-am să sângereze un pian și am rugat,fără succes, să vină un zeu de metal.Prietena mea cea ma bună era o prostituatăcare a vrut, deasemenea fără succes,ca o burtă abominabilăsă mă acopere cu aur.
Aurul meu, însă, erau minutelepe care le petreceam singură, aurul meuerau orele ce dansauîn interiorul unei colivii, aurul meuerau acele mici veverițe din fața grădinilor chinezești.
Există o liniște ce mă așteaptădupă ce nu voi mai fi copilacare a crescut fără haine.
Au venit orele de pe urmă.Deschid sertarul cu flăcăriLocatarul doarme în ungherul său,ignoră rana lăsată în ceafa-mi,ignoră asasinatul înfiorătorpe care l-a comis.
Au venit orele de pe urmă.Vizitatorul a sosit de la nord,iar în loc de pantofi are în picioaredouă amfore de fier.Poartă un ceas de hărtie pe mână și promisiuni zaharisitedin care se înfruptă furnicile.
Mă îmbrânceștetocmai până în locul unde disparsunetele, mă împinge, fără zgomot,precum un elefant în căutareapotecii spre propriul cimitir.
Iată, așadar, că de micăm-am obișnuit să mă plimbpe potecile părăsite, uneori cu o carte,alteori alături de moarte,cu un mers discret,ca acel om care mângâie filele unei cărțineterminate.
Ar fi difícil de revenit la acea starefebrilă, la acea senzație inexplicabilăde plinătate în a săruta paginile unei cărțiîn formă de funie.
Țin geamurile închiseși urmăresc razele ce se varsă pe masă,praful ce-l face această dezordinepe raftul unde moareși-mi locuiește viața.
Mâinele-mi se învinețesc.Se apropie una de alta.Nu există palat cu lumina aprinsă din nou.
În alt colț ard cuvinte,frunze, ghipsuri, stilouricare iată că nu mai au cerneală, almanahuri,fotografii. Distrug numele meu și pe al tău.Îl elimin pe poate că și pe de ce.Inutilele promisiuni uzuale,congelez frazele.
Orele și neliniștea cântăprecum păsările prichindele.
Am perdelele traseși ridic un pocal de vin,timp în care fumez tutun de vanilieși toastez pentru voi.
Pentru prietenii efemerilorși pentru acei care au îmbobocitpe când focul încă ardea.Pentru acel care mi-a supt timpulpe când mă omora.Pentru acel a cărui cuvinte de sarem-au împiedicat să cred în nimic.Pentru poetul mult prea beat de amorspre a rescrie, pe o pagină nouă,o nouă istorie.Pentru acel care mă tăinuiește în zori.
Pentru acel care nu a știut să treacă peste limiteși a rămas de partea cealaltă a palatului lunilor.
Vizitatorul și locataruldorm acum împreună într-un pat comun,își lasă cizmele, se întind,beau din aceeași butelie,îmi privesc poza și îmi smulg buzele.
Umbra-mi și eu stăm astăzi împreună,sărbătorind pe o plajă frumoasăcenușa ce plutește în aer și-și schimbăculoarea din gri în verde pal, din verde palîn purpuriu în timp ce corpul meu se afundă totalmente în mare.
De mult timp, iată că, nu suflă vântul,fiindcă am uitat să deschid ușa.
INCOMPLETO
Desde niña me acostumbré a pasearpor calles solitarias,a veces con un libro en las manos,otras con la muerte.
Me acostumbré a doblar en dos la nochey a vivir detrás de los visillos,o en el sonido absolutoriode las campanas de la iglesia.
Noche a noche mis ojosse mezclaban con el aguay mis pies subían a los árboles,en busca de una nota, un acorde,un mundo donde poder refugiarme.
Casi por diversión trepaba a los tejadosy con mi gorro blanco,ordenaba iluminados trenes que silbabanbajo un cielo de escarcha.
Después, encendía velas que ocultabadebajo de las sábanaspara leer a los muertos mientras oíalos ruidos de la calle.
Los gritos de algún borracho maldiciendo,el tiempo de las llaves felices,la marcha alegre del agua calle abajo,la risa de alguna muchacha enamorada,la música, los besos,los pasos apresurados, la música,los besos, el silencio,el roce de la piel, los besos.
Desde niña me acostumbréal dolor y a la renuncia,a los largos paseos sin nadie,a buscar en mi mente la locura,la mudez, el luto en la palabra.
Hice brotar sangre de un piano y recé,sin éxito, a un dios de hierro.Mi mejor amiga era una prostitutaque quiso, también sin éxito,que un vientre abominable,me cubriese de oro.
Pero mi oro eran los minutos,que pasaba sola, mi oro,eran las horas que bailabaen el interior de una jaula, mi oro,eran aquellas pequeñas ardillas,frente a los jardines chinos.
Hay un silencio que me esperadespués de ser la niñaque creció desnuda.
Han llegado las horas finales.Abro el cajón de las llamas.El habitante duerme en su esquina,ignora el daño que ha dejado en mi nuca,ignora el horroroso asesinatoque ha cometido.
Han llegado las horas finales.El visitante ha llegado del norte,y en lugar de zapatos, lleva en sus pies,dos ánforas de hierro.Lleva un reloj de papel en la muñecay promesas de azúcarque se comen las hormigas.
Me arrastra,hasta ese lugar donde desaparecenlos oídos, me arrastra, sin estridencias,como un elefante buscandola ruta de su propio cementerio.
Pero ya desde niña,me acostumbré a pasearpor calles solitarias, a veces con un libro,a veces con la muerte,discretamente,como quien acaricia las hojas de un libroincompleto.
Y será difícil volver a ese estadofebril, a aquella inexplicable sensaciónde plenitud de besar las hojas de un libro con forma de soga.
Tengo las ventanas cerradasy miro la luz que se derrama en la mesa,el barro que forma este desorden,en las estanterías donde muerey vive mi vida.
Mis manos se alejan del rojo.Mis manos se cierran.No hay palacio que se encienda de nuevo.
En la otra esquina quemo palabras,hojas, alabastros, plumasque ya no tienen tinta, almanaques,fotos. Destruyo tu nombre y el mío.Elimino el quizá y el por qué.Las inútiles promesas de siempre,congelo las frases.
Las horas y el desasosiego cantancomo pájaros pequeños.
Tengo las cortinas cerradasy levanto una copa de vinomientras fumo tabaco de vainillay brindo por vosotros.
Por los amigos de efímerosy por aquéllos que florecieronmientras hubo fuego.Por el que se bebió mi tiempomientras me mataba.Por el que con palabras de salme impidió creer en nada.Por el poeta demasiado borracho de amorpara reescribir, en una nueva hoja,una nueva historia,Por aquél que me oculta al amanecer.Por aquél que no supo traspasar los límitesy se quedó al otro lado del palacio de las lunas.
Ahora el visitante y el habitanteduermen juntos en la misma cama,se quitan las botas, se estiran,beben de la misma botella,miran mi retrato y me arrancan los labios.
Hoy mi sombra y yo estamos juntas,celebrando en una hermosa playa,las cenizas que vuelan y cambian,del gris al verde pálido, del verde pálidoal púrpura mientras se ahoga en el martodo mi cuerpo.
Hace ya tanto tiempo que el viento no sopla,que se me ha olvidado abrir la puerta.
