Duminica trecuta , dupa amiaza, aproape fara sa-mi vina a crede, am simtit ca nu mai pot formula cele mai simple fraze. Gandeam totul perfect, dar nu eram in stare sa cuvant, nu puteam sa “procesez” , sa spun ce simt si sa ma fac inteles. Peste mai putin de doua ore ma aflam dus de o Salvare particulara, dupa ce am fost consultat cu pricepere de doua asistente care mi-au luat tensiunea si EKG-ul, m-am trezit fara a protesta la spitalul de neurolagie, la Bagdasar-Arseni, mi s-au luat rapid siringi cu sange pentru analize, mi s-a facut o tomografie, dus intr-un salon cu patru paturi, mi s-a instalat a o perfuzie si- a doua zi – m-am pomenit cu vocea rvenita. Dupa ce dimineata am fost supus la un RMN- noutate absoluta pentru mine, mi s-a parut- cu o masca de cosmonaut – asurzit de diferite zgomote in care mi s-a parut ca am plecat spre cosmos- am dedus din cele spuse de doctori ca in partea stanga a creerului exista o formatie tumorala care nu poate fi clara. Am fost transportat alaturi la spitalul de neurochirurgie, unde probabil eu nu voi putea fi operat.

Ei bine, vineri invoit acasa pana duminica seara cand voi trebui sa ma intorc in rezerva mea, cand mi se va hotara soarta, am deschis laptopul si am gasit un e-mail de la Erica, o prietena din Israel, care mi s-a parut a fi o adevarata minune. Ma grabesc s-o incadrez in locul tabletei saptamanale din blog, cine stie daca voi putea scrie cat de curand o noua tableta. Iat-o :

“Motto:     * A imbatrani nu este decat un obicei prost pe care o persoana ocupata nu are timp sa il deprinda.”
Este ciudat cum ne schimbam perceptiile pe masura ce ne maturizam. Cand eram mic, pe fratele meu care era cu doi ani mai in varsta, il vedeam mare.Cand eram in clasa I credeam ca cei din clasa a IV-a reprezentau o forma de viata evoluata, dar cand am ajuns in clasa a VI-a eram suficient de matur sa imi dau seama ca noua grupa de clasa a IV-a erau de fapt niste copilasi.Parintii meu stiau totul pana in momentul adolescentei cand, peste noapte, au devenit nestiutori. Nu mi-i puteam imagina cum erau ca si copii, iar acum nu-mi vine sa cred ca si copiii mei sunt parinti.
Bunicii mei mi s-au parut mereu batrani, dar eu, ca si bunica nu ma simt deloc in varsta. De ce sa ma simt in varsta? Nu mi s-a parut ca mama mea arata sau se comporta ca o persoana in varsta atunci cand avea stranepot . Dupa cum vad, varsta este mai degraba o chestiune de atitudine, decat una de ani. Unii oameni anticipeaza cu bucurie perspectiva incercarii de noi experiente pe masura ce imbatranesc. Altii se tanguiesc pentru fiecare aniversare si se plang de cateva riduri si de primele fire de par albe sau de faptul ca trebuie sa lucreze cu colegi sau sefi care sunt mult mai tineri decat ei.
Asa este, fiecare stadiu al vietii aduce noi provocari, dar cat de bine este sa privim procesul de imbatranire cu atitudinea „Acum urmeaza partea cea mai buna” si sa ne bucuram de fiecare zi, luna si an care vine! A imbatrani poate fi o aventura mareata!

A creste sau a imbatrani. In prima zi de studentie profesorul s-a prezentat si ne-a provocat sa facem cunostinta cu cei pe care nu ii cunoasteam. Cand m-am ridicat sa privesc in jur, o mana finuta m-a atins pe umar. M-am intors si am vazut o batranica  micuta cu un zambet  ce ii lumina intreaga fiinta. Mi-a zis „Buna, frumosule! Eu sunt Rose. Am 87 de ani. Pot sa te imbratisez?” Am ras si am raspuns plin de entuziasm „Desigur ca poti!” si m-a imbratisat zdravan. Cum de te afli in universitate la o varsta asa de „frageda”? am intrebat eu. A raspuns glumind: „Am venit sa intalnesc un sot bogat, sa ma casatoresc, sa fac cativa copii, iar apoi sa ma pensionez si sa calatoresc.”  Eram curios sa aflu ce ar fi putut sa o motiveze pentru a raspunde unei astfel de provocari la varsta ei. „Intotdeauna mi-am dorit sa fac o facultate si acum o fac!” mi-a raspuns.
Dupa ora am mers sa bem un suc. Ne-am imprietenit imediat. Timp de trei luni, zilnic plecam impreuna de la cursuri si vorbeam neincetat. Eram hipnotizat de aceasta „masina a timpului” in timp ce impartasea cu mine din intelepciunea si experienta ei. Pe parcursul anului Rose devenise imaginea campusului si isi facea prieteni cu usurinta oriunde. Ii placea sa se imbrace elegant si se desfata cu atentia pe care o primea din partea studentilor. Era plina de viata.

La sfarsitul semestrului, am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la finala de fotbal. Nu voi uita niciodata ce ne-a invatat. A fost prezentata si a pasit pe scena. Cand era gata sa-si inceapa discursul i-au cazut notitele pe jos. Frustrata si putin jenata, s-a aplecat asupra microfonului si a spus simplu „Imi pare rau ca sunt atat de emotionata. Nu o sa-mi regasesc discursul, asa ca o sa va vorbesc din ceea ce stiu.” In timp ce radeam, si-a dres vocea si a inceput: „Nu ne oprim din joaca pentru ca imbatranim; imbatranim pentru ca ne oprim din joaca”.
Exista patru secrete pentru a ramane tanar, pentru a fi fericit si pentru a avea succes. Trebuie sa razi si sa te amuzi zilnic. Trebuie sa ai un vis. Cand iti pierzi visele, mori. Sunt multi oameni pierduti printre noi si nici macar nu stiu ca sunt pierduti! Este o mare diferenta intre a imbatrani si a creste. Daca ai 19 ani si stai in pat un an intreg si nu faci nimic folositor, vei implini 20 de ani. Daca eu la 87 de ani as sta in pat timp de un an fara sa fac nimic, voi implini 88 de ani. Cu totii imbatranim. Pentru asta nu avem nevoie nici de talent, nici de aptitudini, a adaugat ea. „Ideea este sa crestem prin a gasi oportunitatea in schimbare. Sa nu avem regrete. De obicei varstnicii nu regreta ce au facut, ci ce nu au facut. Singurele persoane care se tem de moarte sunt cele care au regrete.”

 La sfarsitul anului Rose a terminat colegiul pe care il incepuse cu cativa ani in urma. La o saptamana dupa absolvire, Rose a murit in somn, plina de pace. Mai mult de 2000 de studenti au participat la inmormantare, pentru a-i aduce un ultim omagiu minunatei femei care ne invatase prin exemplul propriu ca nu este niciodata prea tarziu sa fii tot ceea ce poti fi.”

Asta e tot.  Nu stiu cine e autorul, n-are nici o semnatura, imi cer scuze , sper sa nu se supere ca l-am “adoptat”. De voi mai putea- poate ca saptamana viitoare sa ajung din nou acasa si voi gasi laptopul astaptandu-ma. Daca voi putea si voi avea voie, voi reveni pe blog. Ce va fi sa fie va fi, eu mi iau oricum la revedere de la prietenii mei , cunoscui si necunoscuti, care imi acceseaza blogul- in aproape trei ani am peste 17000 cititori. M-ar bucura daca voi gasi mai multe comentarii la tableta asta care s-ar putea sa fi e ultima.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban