E dimineață cu gura deschisă a singurătății mereu flămânde.
Ora setei nepotolite ce ucide inima ulciorului
Această prietenă încăpăținată a fricii
Silueta nemișcată a cufărului ce ascunde mângâierile dorite.
O seară a visurilor despuiate… de frunze uscate și ziduri acoperite
E ca și cum ai trăi în preajma inspirației aferate, ce muțește pe neașteptate
E noaptea insomniei creatore de versuri moarte
Ziua de mâine, o zi permanentă… până ce te prefaci în praf.
O zisă fără de cuvinte, care dorm nemișcate în călimară.
E ziua de azi, din nou persecutată de amărăciunea ce strânge de gât
Este ziua poemului de nescris
Moment de inspirație trecătoare, ce dispare încet, care n-a fost vreodată
Un sicriu… fără de flori.
Paradoja
Es el amanecer con el bostezo de la soledad hambrienta cada día.
La hora de la sed insaciable que mata el corazón del cántaro
Esa la terca compañía del miedo
La inmóvil silueta del baúl que esconde las caricias añoradas.
Una tarde de deseos sin piel… de hojas secas y muros tapiados
Es vivir al filo de la inspiración jadeante, que enmudece inesperadamente
Es la noche del desvelo creador de versos muertos
El día de mañana, un hoy y siempre... hasta ser polvo.
Un decir sin palabras, que yacen inmóviles en el tintero.
Es hoy, otra vez en la persecución eterna del hastío que ahorca
Es el día del poema inalcanzable
Instante de inspiración moribunda, que deja de ser, lo que nunca ha sido
Una tumba... sin flores.
