Stiti raspunsul acela standard la intrebarea despre motivul ruperii unei relatii: “Am discutat si am decis ca asa e mai bine pentru amandoi…”? Bullshit! That never happens. Poate doar daca e vorba despre niste roboti. Sau daca a fost doar sex, ceea ce e ok, dar atunci nu mai ai nevoie de scuze stupide… In cazul oamenilor care, hm, au sentimente, e o decizie unilaterala, fara drept de apel. Si chiar daca se ajunge la discutia aia, e pura formalitate, cu final previzibil, caci unul dintre cei doi stie ce urmeaza. Cel care realizeaza la un moment dat ca nu mai poate, ca vrea libertate, ca nu (mai) iubeste, ca se poate si mai bine sau orice alta revelatie inaltatoare, you name it. Unica optiune a celuilalt e sa accepte (a se citi: sa sufere ca un caine batut cu cruzime de stapanul alcoolic cu tulburari de comportament). Urasc sa ma regasesc in postura “celuilalt”. Ca in acest moment. Si ar fi frumos sa pot spune ca nu-mi pasa, ca el are de pierdut, ca nici n-a fost asa de bine, ca are balta peste si alte tampenii mai mult sau mai putin feministe. Dar a fost foarte bine si imi pasa prea mult, pentru a fi in stare sa joc teatru, sa pozez in femeia puternica si de neclintit. I’m screwed up.