E tânără. Poate… prea tânără pentru a suporta toate surprizele vieţii: la 22 de ani devine mama unui băieţel, la scurt timp trece printr-un divorţ foarte complicat. Între timp luptă pentru a publica o broşură de versuri, marea sa dragoste, însă visează şi la apariţia unei cărţi de proză, lucru aproape imposibil la moment.
“Îmi amintesc… era prin 1994, când m-am trezit într-o noapte cu lună, murmurând o poezie despre medici. Căutam prin întunericul camerei, în care doar razele lunii pătrundeau, un pix şi o coală ca să transcriu poezia visată. Îmi era teamă să nu o uit”.
Povestea Tatianei Sîli, colega mea de clasă din gimnaziu, este puţin diferită de ceea ce am mai scris la rubrica “Rădăcini nisporenene”, evidenţiindu-se printr-un succes dorit şi mult aşteptat.
Tatiana este născută în satul Horodca, raionul Nisporeni (astăzi, în urma schimbărilor la nivel administrativ-teritoriale, raionul Hânceşti) pe la sfârşitul lunii lui cireşar. “Mama mea minunată mi-a povestit că atunci a plouat o săptămână, iar ciorile din curtea maternităţii din Nisporeni nu încetau să concerteze afon. Tata bucuros de îngeraşul său drept mulţumire i-a dăruit mamei un buchet de flori legat de o nuia pe care a ridicat-o până la geamul unde eram noi”, povesteşte cu bucurie Tatiana.
După finisarea şcolii primare este nevoită să meargă la studii în satul vecin. “Rezist cu greu un an de zile să mă trezesc la ora 6:30, să târîi papucii plini de noroi 45 de minute până la şcoală. Îmi amintesc că după aşa „plimbare”, când ajungeam în bancă, îmi venea să dorm ca după o zi de muncă. Iar când ne întorceam spre casă cu stomacul spânzurat de foame adiau îmbietor mirosuri de bucate sau de pâine coaptă, iar noi mai aveam drum lung până acasă.
Următorii doi ani de şcoală, emoţionanţi pentru mine, îi fac în satul natal al mamei mele, Bălăneşti. Aici încep să scriu poezii la cercul literar al profesorului de limba română, Gheorghe Sîrbu. Scriam versuri cu rimă, deşi îmi veneau ca un şuvoi de apă niciodată nu mi-a plăcut să-mi cizelez poeziile. Tot aici am scris cea mai lungă poezie cu rimă, 46 de strofe, dedicată regretatului poet din Bălăneşti, Grigore Adam”, îmi spune cu nostalgie nisporeneanca.
Ceva mai târziu, pe când era liceană la Timişoara începe să dea un nou contur poeziei şi scrie versuri fără rimă. “Poezia mea devine adolescentă, nu mai are aerul copilăresc, ci doar rămâne la fel de fragedă şi sensibilă”. Astfel, ajunge să frecventeze cenaclul literar ce se desfăşura la biblioteca orăşenească, unde a primit mai multe îndrumări de la poeţii Petre Stoica şi Doru Timofte, dar şi cenaclul “Pavel Dan”. Între timp participă la un concurs de poezie de unde s-a ales cu menţiune şi cu publicarea unor poezii.
La sfârşitul anului 2007 se bucură alături de cei dragi de lansarea broşurii cu versuri „O clipă…de ceaţă”, tot la Bălăneşti. Şi, aici, cu regret, cariera sa de poet se încheie pentru că este încă în aşteptarea publicării manuscrisului cu versuri, pregătit din 2008.
La moment, Tatiana Sîli este stabilită în Italia şi se bucură de peripeţiile fiului său, mare deja, dar tânjeşte necontenit după poezie. Pentru ea poezia continuă să rămână o revărsare a sufletului pe care nu o putem controla, amintindu-şi de spusele scriitorului Titus Ştirbu să nu se lase de scris pentru că poate fi şi mamă şi scriitor. “Acum că îmi vad rodul pântecelui meu crescând. Un voinic mare de care suntem foarte mândri împreună cu minunatul bărbat alături de care mi-am reluat drumul vieţii Ionuţ-Francisc care mi-e alături şi îi e prieten devotat şi complice la şotii lui Massimo. Ceea ce îmi lipseşte e revenirea la poezia mea şi la proza pe care uneori o mai gâdil la tălpi”, fredonează încet Tatiana.
ce glas de îngeraş
îmi dă în floare timpanul
silabe de diamant
îmi luminează-auzul
cuvinte de cristal
cu transparente şoapte
mă cheamă din tăcere
ce dulce…..mama…
torni steluţe vii
din privirea ta
pe pieptul meu
îmi chemi dorinţa
târându-se pe coate
printre norii de O 2
dimineaţa
colorez primul vis cu tine
zâmbetul îl colorez albastru
precum surâsul cerului azi
prima şoaptă va fi încă verde
cu floricele mici rozalii
aveau şi rouă buzele noastre
iar îmbrăţişarea va avea culoarea
fierbinte a soarelui
dimineaţa
colorez al doilea vis cu tine
iubire
mattina
tingo il primo sogno con te
il sorriso lo tingo di blu
come il sorriso di sole oggi
primo sussurro sarà verde
con fiori picini rose
avevano anche rugiada le nostre labra
l’abbraccio avrà il colore
aredente del sole
mattina
tingo il primo sogno con te
amore
eu ştiu că e o poezie
această clipă-nrourată
tu nu ştii
cum pot arde
în tăcerea lipsei tale
rânduri de petale-nflăcărate
am numărat
picăturile de ploaie de pe geam
de jos în sus
simţind de fiecare dată
cum îmi ating răsuflarea
cu fiecare sărut
străveziu
mai des
decât ploaia
în cădere de jos în sus
ca un fior
