Oameni, persoane, suflete…
Şi dacă mă uit în trecut văd fericire… printre dezamăgiri, tristeţe şi lacrimi eu încerc să extrag momentele plăcute, zîmbetele, îmbrăţişările imprevizibile, situaţiile spontane, evenimentele neprevăzute, oamenii dragi.
În prezent, trăiesc exact aşa, cum ştiu eu mai bine…iar dacă în trecut înotam aiurea şi pe loc, acum realizez că tot ce se face, e spre bine, de aceea nu mă mai ataşez aşa uşor, sau cel puţin realizez că nimic nu este veşnic şi nici garantat, oricit de demonstrat ştiinţific, psihologic sau altfel, nu ar fi.
Iar dacă să privesc viitorul, văd speranţa. Speranţa ca lucrurile să îmi iasă cum doresc, cum visez. Speranţa să îmi păstrez oamenii dragi alături, speranţa să îmi dezvolt orice părticică rămasă “neatinsă” din mine.
Şi nu mai contează dacă am fost ranită sau sfişiată de durere, pentru că am pentru ce mulţumi 
Aşa e în viaţă, trebuie sa ţii ochii larg deschişi spre orice oportunitate, spre orice portiţă nouă, spre orice bucăţică de frumos, căci altfel sufletul ar fi prea stins …
Nimeni nu poate trăi, vorbi, exprima în locul tău. Nimeni nu te poate feri din calea greşelilor, sau a dezamăgirilor.
E bine să trăieşti tu cu intensitatea proprie, fără regrete sau prejudecăţi…
…. Iar dacă cineva din anturaj a greşit în faţa ta, sau ţi-a rănit sufletul nu înseamna ca efectiv, toţi oamenii noi care apar , vor face la fel.
Dacă nu ne învăţăm să acceptăm trecutul, nu vom trăi prezentul şi cu greu, ne vom gîndi la viitor.
