Vica, voi [fanii Zimbru] parcă sînteţi o soţie din aia, care primeşte bătaie permanent de la soţ. Care-i bătută cu picioarele, regulat, de faţă cu copiii, dar care tot nu pleacă de la soţ. Că îl iubeşte, că „poate s-a îndrepta”, că poate n-a mai bate-o...
Eu sînt exact la fel. Eu sînt femeia care dă şanse. Partenerului, prietenilor, colegilor – la toată lumea. Pentru că eu cred „că se mai poate schimba ceva”, că oamenii fac unele lucruri condiţionaţi de evenimente şi anturaj, etc. Eu cred că e posibil să fie ceva corectat şi eu cred în oameni. Exact la fel eu cred în Zimbru. Am un an şi jumătate de cînd tot cred.
Oamenii care află pentru prima oară că eu sînt fană Zimbru, rămîn nedumeriţi – dap ei pierd peranent! De ce eşti fana lor?! Şi eu am o replică genială, în opinia mea – pentru că e uşor să iubeşti cîştigătorii. Şi dragostea adevărată nu este pentru victorii doar. Iubeşti indiferent de succese şi pierderi.
Genial. Pur şi simplu genial. Exact la fel iubim bărbaţii. Te schimbă? Dă în tine? Te înjoseşte? Te foloseşte? Noi toate tacem şi răbdăm. Pentru că sperăm că se va schimba. Pentru că sperăm că totuşi ne iubeşte, şi face ce face din dragoste. Pentru că mai credem în frumos, dreptate, dragoste.
Am şi eu o relaţie cu Zimbru. În care mă simt schimbată, înjosită, trădată. În care iubita mea echipă şi-a băgat toate perechile de picioare în suporterii săi. În care echipa „se culcă” cu oricine de dragul blaturilor.
Port vînătăi pe onoarea mea. Port boli venerice pe încrederea mea. Port cicatrice pe speranţele mele.
de pe la minutul 3.50 tare mă mai rupe cîntecelul ăsta...
