Ieri mi s-a umplut paharul răbdării. Plus că am început să cred cu toată seriozitatea că taximetriștii normali în Chișinău sunt pe cale de dispariție.  Și asta pentru că nu știu a câta oară am dat peste o creatură în care sălășluiau un pilot de Formula 1, un tupeist cu stagiu, un bădăran încrezut, un macho poleit cu aur, care conducea o mașină care  în orice moment se putea transforma în dovleac (deși mai era mult până la ora 12) și care cu regularitatea îi aducea aminte:

”Fă-mi plinul, de nu vrei să rămâi în  pana prostului”.

-          Что Вы делаете? m-a întrebat Shumacherul rusofon.

-          Хочу пристигнуть ремень безопасноти, i-am răspuns eu pe cât de natural posibil, la care el mi-a făcut o privire de
parcă în fața lui era o ființă de pe Marte, care tocmai aterizase în mașina lui pământească.

Discuții la telefon sau  ștergerea ochelarilor cu AMBELE MÂINI în timpul șofatului, intrarea în curbă cu 90 la oră, zgomotul straniu, emis de mașină la fiecare accelerare sau frânare, mirosul oribil și ceasul de taxi pe post de decor, care nu a fost pornit din ziua în care a fost instalat, toate acestea taximetriștilor  le par lucruri absolut normale. Însă  pe mine, mă fac să repet Tatăl nostru și să-mi fac cruce de fiecare dată când ajung teafără și nevătămată la locul destinației.

Am început să-mi doresc din ce în ce mai mult să-l clonez pe d-nul Puiu, taximetristul la care apelez de fiecare dată când am treabă prin București. Este șofer de taxi de 40 de ani. Cunoaște toate stradelele, ulicioarele, ieșirile și intrările din București. Prudența, o vorbă bună, o glumă pe ici colea, o mașină super curată și un tarif corect sunt cartea de vizită a d-nului Puiu.

Cred că am apelat la serviciile cam 99% dintre companiile de taxi din Chișinău. Nu pretind să-mi trimită o copie fidelă a d-nului Puiu, ci un taximetrist normal. Chiar le cer așa de mult?