Postez aici o mică povestioară, ce am scris-o încă în 2009. E un fel de încercare de a scrie ceva, de a reda o realitate din somn/vis. Chiar dacă pare a fi ieftină și cu idei infantile, îmi asum riscul de a primi critică, în urma citirii acestei scrieri.Spor la citit...
În urma celor nevăzute
Închidochii în singurătate, și încerc să adorm după o zi trecută ca oricare alta, întăcerea cimitirică. Inima parcă nici nu mi se zbate de parcă nici nu a-ș avea-oîn piept, de parcă ar fi în palma piciorului stâng în dreptul degetului celmic, mi se zbate agale în micuțul deget rece. Ochii mi se închid atât de linparcă mi i-aș trage încetișor cu palma asemeni unui cadavru omorât privindspre cerul luminat de apa mării arzătoare de soare. În întunericul atât decumplit, nu văd nimic la această oră târzie, nici ceață și nici nori.
***
Îndatădin pământ se-aude cineva strigându-mi numele meu iubitor de parcă m-ar fiștiut de o vecie. Dar nu e nimeni în subsol, căci nu are de unde fi, eîntuneric și umezeală și ușa este încuiată de demult. De ce mă strigă-atâta, cenu știe că nu voi veni? Căci pe mine nu mă strigă nimeni chiar cât nu ar puteade tare. Sunt surd, nu aud nimic ce se aude, nu aud cum cântă păsăriledimineața, nu aud cum strigă copiii pe-afară, nimic n-aud, doar vuietultunelului meu de piatră jilavă plină de mucegai însurit și înverzit, veșted pebruna piatră de funingine a tunelului meu subteran ce duce spre infinitul ce mădoboară răstignindu-mă de pe un perete pe altul. Dragdime!!! iară-și mi-aud numele, dar nu-i cunosc glasul, nu am mai auzit vocide-atâta timp, nici nu percep ce fel de voce e, nu înțeleg e fată sau bărbat,dar glasul este atât de lin.Dece mă cheamă? Oare e adevărat sau mi se pare? Nu mai deosebesc realul de neant,nici culoarea nici lumina.Măridic îndată, aprind lanterna de gaz și ies din odaie, merg pe coridor spre ușadin fund de după scară. O deschid și pășesc încetișor, cobor pe scărileacoperite cu praf umed, însă nu găsesc pe nimeni, nu-i nimeni.— Este cineva aici?Nu-mirăspunde nimeni. Încerc să merg pe rândul dintre morminte, înfricoșat, dar nicio vietate, sunt doar eu și mormintele de granit.Ajungîn fundul cavoului și îndată din spate mi se ivește o lumină puternică, ce măorbește chiar dacă nu privesc spre ea.— Au !!! mă dor ochii și nu văd nimic.— A venit timpul. Îmi spune vocea luminii sclipitoare.— Care timp? întreb eu disperat.— E timpul despărțirii tale de ceea ce ești. E timpul să terăsplătești pentru toate cele rele ce le-ai făcut în viața ta mizeră și mixtă.Răsplata îți va fi foarte cruntă căci ești atât de păcătos că nu-ți mai potpermite să-ți duci zilele până la bătrânețe. Ești un vierme ce ți-ai râmattunelul blestemat, dar nu vei mai răzbate-n depărtare, căci a sosit clipapedepsei tale.— Dar cum, cum pot să mor acum, când sunt atât de tânăr, cândnici măcar n-am încercat să-mi îndrept greșelile vieții?— Nu mai ai acest timp, pentru că nu meriți nici o zi de viațăîn carne și oase, vei fi pedepsit pe veci pentru groaznicele tale faptesatanice. Îți știi și singur soarta/trecutul.Șimă întorc eu spre lumină, dar îndată răspund cu un urlet dureros, cad jos șitremur ținându-mă de ochi însoțindu-mă cu vocea-mi disperată.— De mic copil ești curios, și uite unde tea adus dorința de aști prea multe. Ești surd din cauza dorinței de a ști ce se afla în capulsărmanului tău tată, atunci când venind din spate i-ai despicat capul cutoporul, bietul om lucra din greu pentru ați aduce de mâncare pe masă. Frica șinervul tău prost te-au făcut surd și acum ești și orb ca o cârtiță, iară-și curiositas al tău te doboară. Nu maipoți trăi tu mai departe omule. Căiește-te acum că ți se cere, căiește-te șivei muri în liniște, totuși în chin.— Mă căiesc în toate ce le-am făcut, Dumnezeul meu, iartă-mipăcatele mele neiertabile, doar nu mă chinui, omoară-mă acum, căci nu mai meritviață.— Vei muri doar după ce te vei pocăi în toate cele greșite detine în cel mai înalt grad. Doar atunci vei fi lăsat de viață, de nu vei spunetot, atunci viața atât de dorită te va necăji în fiecare minută și nu-ți va davoie să mori, doar chin în chin vei fi. Acum vorbește și scâncește.— Recunosc Doamne, că am greșit în viața mea scârnavă, de laprima clipă aflată pe acest pământ, din clipa când i-am provocat durerenemărginită mamei ce mi-a dat naștere, am lăsat-o însângerată și ruinată subpietrele durerii. Eu sunt cel ce i-am luat ei viața sfântă. Iartă-mă Doamne căsunt păcătos. La șase ani am avut o emoție neplăcută față de mama și atuncicând am mers în pădure după ciuperci, ei i se făcuse rău și se întinse jos săse odihnească. Eu eram mic și fără minte, am luat cuțitul din coș și în timpulcând ea a închis ochii, am ridicat cuțitul în sus asupra ei și cu o minimăputere de copil l-am înfipt în ochi și a intrat direct în cap, pe jumătate. Înlipsa de puteri, mama se tolănea pe jos de durere cu răcnete disperateizbindu-se dintr-o parte în alta câteva minute până nu a murit ca un câneomorât de propriul său țânc. Și spre sfârșitele vieții, s-a oprit pe spatetremurând cu întrebarea spre cer ,,Pentru ce?”. Taică-meu când venise să vadăce se întâmplă, a căzut în genunchi plângând în gura mare asemenea unui ratat.Îngropând-o apoi acolo în pădure, și doar apoi o anunța-se pe soră-mea de decespe soră-mea ce sta în casă. Iartă-mă Doamne!!!— Ești de neiertat nesimțitule. Ai lăsat un bărbat cu doicopii, fără soție, într-o pădure îndepărtată de lume. Cum de ți s-au ridicatmâinile de copil să faci o asemenea crimă, să-ți omori mama. Ai asasinat-o șilăsat-o să moară ca pe un câine…— Nu știam ce făceam, o Doamne.— În focul veșnic meriți aruncat. Vorbește căci ai o grămadăde nenorociri desăvârșite.— La vârsta de 13 ani, într-o zi când am intrat în camera delucru a lui tata, el sta cu spatele spre ușă. Am intrat fără să mă observe, amluat toporul de despicat lemne și așa cum sta tata pe scaun, am ridicat toporulși din toată puterea l-am pălit peste cap. Într-o privire i-am despicat capulîn jumătate, omorându-l pe loc fără nici un sunet, așezând capul pe masă deparcă ar fi adormit într-o băltoacă de sânge. Corpul său îl îngropasem într-orâpă, ce cu greu îl târâsem până acolo pe ascuns să nu mă vadă soră-mea. L-amacoperit cu pământ apoi cu frunze fără ca să i se găsească urma. În acea zi,soră-mea îl căutase peste tot, și totuși nu-l mai găsise, căci fratele său îiluase zilele lui taică-său ca unui porc sălbatec. Eu sunt vinovatul ce am luatviața părinților mei nevinovați, după care rămăsesem cu soră-mea singuri. Dar amsusținut-o atunci și o ajutam în toate căci eram deja mare și puteam lucra multși din greu. Iartă-mi Doamne ale mele năstrușnice păcate. Iartă-mă căci măcăiesc.— Nu va fi să te căiești nici zece vieți omenești pentrunecazurile tale. Nu te fă jalnic căci ești neajutorat. Vorbește.— Peste câțiva ani după moartea lui tata, aveam vre-ooptsprezece ani și eram deja mult mai mare li parcă mult mai plin la minte, oajutam pe soră-mea în toate, dar într-o zi iară-și parcă am fost vrăjit deDiavol. Soră-mea făcea dușul de vară în spatele casei, era goală și mă uimeacând îi zăream corpul de fecioară. Avea un corp firav, gingaș, drăgălaș, eraasemenea unei divinități, dar fiara sălbatecă din mine nu s-a ținut înăuntru șiam luat un ciocan nu prea mare, m-am apropiat încet de ea, am apucat-o de umărși odată ce s-a întors spre mine – am început să-i zdrobesc chipul asemeneaunei nemernic. I-am distrus capul bucățele și am lăsat-o afară ca pe o bucatăde carne putrezind, ne-îngropată, mâncată de păsările și animalele pădurii. O,Doamne fie-ți milă de mine și nu mă omorî așa cum i-am distrus eu pe cei ce arfi trebuit să-i iubesc.— Urcă în cavoul din dreapta ta. E liber și e pentru tine. Nuvei muri ca ei. Vei muri ca toți, numai că nu vei fi mort. Urcă-n cavou și-țitrag piatra să stai viu să te căiești asemenea morților din jurul tău.— Nu, Doamne fie-ți milă…
***
Mătrezesc acum, agitat și transpirat. E dimineață, soarele acu trebuie să iasă-nzare.Mergîn locul cel pregătit. Mă ridic din pat, ies pe pragul dinspre soare, agățfunia de streșină și fac un nod, îmi trag scaunul aproape, urc în picioare,îmbrac un sacul peste cap apoi îmi trag funia peste gât. Măgândesc acum ce să mă fac, căci dorința mea e nimicirea-mi, să nu mai trăiescașa cum nu trăiesc nici ei. Sunt chinuit de sine însăși, mi-am transformat euviața în infern, înainte de a ajunge spre cel neștiut, sau poate că nici nuajungeam spre el, să fi fost eu. De ce? Nu mai este rost să-mi mai răspund laceea ce mă-ntreb.Împingscaunul.Nusimt pământul, doar suflarea mi se oprește.Mirosde sac… furnici… forme rotunde… Glod…
Autor:Bejenari Sergiu06.11.2009
