Toţi consumă cultură. În familie, şcoală, stradă, piaţă. În străinătăţuri. Aşa e când oferta culturală de pe meleagurile mioritice e cam şubredă. Şi parcă instituţii culturale nu-s puţine. Şi parcă fac forfotă. Dar ceva tot nu ajunge. Acel ceva pe care mulţi îl caută şi puţini îl găsesc.
Muzeele naftalinizate sunt completate de umilele expoziţii ambulante de figuri de ceară. Circul solitar şi abandonat este înlocuit de trupe ambulante de scamatori, pe care îi priveşti cu frica de a nu cădea de pe scaunele firave ale sălii prinse cu lipici. Casele de cultură au devenit case de incultură şi cumătrii, 12 lei per locuitor, fiind foarte puţin pentru promovarea culturii prin astfel de edificii. Şi teatrele…
Cu ele altă istorie. Una frumoasă şi una tristă. Partea frumoasă e că avem actori buni, regizori talentaţi, bani din buget transferaţi pentru ca toată gaşca asta faină să creeze. Cu toate astea ceva nu merge bine. Avem trupe care fac bani din publicitate şi turnee internaţionale. Actorii tot au nevoie de mâncare. Nu doar butaforică.
La noi nu există cultura consumului de teatre. Poate cu excepţia teatrului Licurici care are cel mai mare număr de spectatori. Nu exclud că popularitatea se datorează şi lipsei activităţilor alternative de divertisment pentru dragii noştri copii.
Dar hai să vedem ce fac teatrele. Planuri. Nu tare ambiţioase. Câţi spectatori vor avea, câte spectacole vor monta, câte vor prezenta. Obiectivele nu se realizează. Şi mai e ceva. Deşi numărul spectacolelor creşte, cel al spectatorilor e în scădere. Şi culmea, teatrele subvenţionate în măsură considerabilă de stat, au o performanţă mai proastă. Cui îi pasă de obiective dacă banii se varsă la bine şi la rău?
Poate nu e greşită abordarea. Teatrele nu sunt agenţi economici care năzuiesc să obţină profit. Teatrele oferă cultură. Artă. Educaţie. Ele ne fac mai frumoşi. Mai buni. Mai deştepţi. Oricât ar costa luxul ăsta. Discontinuarea finanţării instituţiilor mai slab performante ar putea însemna doua lucruri – mobilizarea lor sau dispariţia. Sunt în stare să se mobilizeze ca să lucreze ca şi ceilalţi în baza unor indici de performanţă calitativi şi cantitativi? Sunt tentată să cred că, da. Putem să ne permitem ca teatrele să dispară? Categoric nu.
Şi iarăşi despre istoria covrigului. Poate îl dăm unui tânăr, plin de forţă care potolindu-şi foamea ar putea duce bătrâna la azil, gravida la maternitate, copilul la părinţi şi bolnavul la spital? Teatrele bune ar fi în măsură să-şi hrănească trupa, să ne ofere nouă senzaţii tari şi să fie mândrie naţională. Pentru asta covrigul trebuie să fie doar al lor. Al celor care vor şi pot face cultură.
Filed under: De gândit Tagged: cultură, decizii, teatre
