Imaginează-ţi că ai un covrig. Gol pe dinăuntru, dar neted şi apetisant pe dinafară. Şi lângă tine patru oameni flămânzi. Tare. Un copil, un bătrân, un bolnav şi o gravidă. Cui îi dai covrigul? Cine are nevoie mai mult de el? Îl împarţi la cei patru? Sau cinci, căci şi ţie ţi s-a făcut foame între timp. În felul acesta le-ai lungi existenţa, dar nu le-ai potoli foamea pe mult timp. Şi mai departe, ştii ce se întâmplă cu cei lihniţi de foame.
Acum imaginează-ţi că tu eşti capul Guvernului, iar cei cu cerutul de pomeni sunt ministerele. Educaţia cere pentru copii, că-i baza formării persoanei, sănătatea pentru toţi, căci fără de asta nu faci nimic, economia pentru businessmeni, socialul pentru cei săraci şi dezavantajaţi şi tot aşa mai departe. Tu eşti foarte informat. Mai ştii că dacă consumi neeficient energie, pierzi bani cu duiumul, dacă ai drumuri proaste produci cheltuieli adiţionale conducătorilor şi pui în pericol viaţa tuturor, dacă nu investeşti în tehnologii informaţionale lucrezi tare greu. Deci TREBUIE să faci investiţii mari şi permanente în educaţie, sănătate, social, drumuri, energetică, TI şi tot aşa mai departe. Aşa că decizi să le dai tuturor. Cu ţârâita. (Poate cu excepţia educaţiei, care deja consumă 9.5% din PIB). Aş fi ipocrită dacă aş spune că lucrurile merg bine peste tot. Şi că avem ministere campioane care reuşesc să-şi atingă obiectivele şi să se bucure de efectele benefice pe care le produc. Ce nu-i, nu-i.
Acum imaginează-ţi că eşti minister. Spre exemplu Ministerul Justiţiei. Care vrea de mulţi ani condiţii de detenţie bune. Şi provizorie şi de cea mai de durată, pentru crima săvârşită şi sentinţa pronunţată. Vrei case de arest, vrei penitenciare aduse la standarde apreciate de lumea bună, vrei justiţie echitabilă. Case de arest nu faci, deşi ai în plan de mai mulţi ani. Acum ţi-ai pus serios problema să asiguri condiţii bune în închisori. Foarte corect. Şi uman. Dar nu ai bani. Nici pentru una, nici pentru alta. Doar ambiţii. Ce faci? Faci fundamentul la casă de arest şi cinci celule cu toaletă separată într-o închisoare? Sau nici una nici alta şi te asiguri că camerele video funcţionează în sălile de judecată şi cei care nu le pornesc sunt sancţionaţi, iar cei care execută corect angajamentul sunt premiaţi din banii care sunt echivalentul unui fundament şi a cinci celule frumuşele? Grea decizie, dar una care trebuie de asumat. Şi de exclus tot restul ce vrei, dar nu poţi face acum. Când vei putea, vei face.
Acum imaginează-ţi că eşti cetăţean. A, e foarte simplu. Totul merge prost. Reformele eşuează. Impozitele tot mai mari. Efectul asupra serviciilor publice de abia palpabil. Nu mă interesează cum se cheltuieşte banul public. Vreau bani mai mulţi şi preţuri mai mici. Şi dacă tot vă ţineţi scai de mine, da, vreau istorii de succes. Da asta se face doar prin prioritizare şi concentrare de resurse. Activităţi, pe care cei de la cârmă tre să le înveţe.
Filed under: De gândit Tagged: ambiţii mari, concentrare, Guvern, prioritizare, resurse limitate
