Niciodată nu mi-a plăcut ziua mea de naştere. De fapt, mint. Îmi plăcea când eram o puștoaică, căci nu mă preocupam cine telefonează, cine vine, cine organizează petrecerea. Tot ce mă tenta e să deschid pungile cu felurite cadouri.
Nu ştiu când s-a produs schimbarea. M-am trezit într-o zi cu gândul că, ce bine ar fi dacă după data de 14 imediat ar urma ziua de 16. Mare brânză că se întrerupe şirul. Şi că nu se va aduna lume la monumentul lui Eminescu. Ce bine dacă zeci de oameni vor înceta să te asalteze cu urări, pe care nu le-ai auzit cu o zi înainte şi ecoul cărora va dispărea imediat cum soarele de a doua zi va răsare.
În timp ce eu ţin aceste predici, multă lume se bucură enorm de clipa în care au fost procreaţi. Au şi de ce. Întâmplător am nimerit la ziua de naştere a unui grec – proprietarul unui local drăguţ din sânul capitalei. Personalul a aşteptat să bată clopotele de douăsprezece ori ca să-l cuprindă cu vorbe calde şi îmbrățișări sincere. Fără mare pompă. Dar cu mult suflet.
Pentru majoritatea ziua de naştere nu este decât o succesiune de obligaţiuni, exersată an de an. Se trezesc dimineaţa. Schiţează un zâmbet pe faţă. Primesc apeluri matinale de la cei care se consideră cei mai apropiaţi. Îşi îmbracă veşminte de sărbătoare şi avanti. La servici, pentru a întinde o masă tradiţională, a lua plicul tradiţional şi ficusul exotic, a face plecăciuni pentru cuvintele frumoase, a pleca devreme de la servici pentru a întinde o altă masă acasă, a primi plicul tradiţional şi ficusul exotic, a exprima recunoştinţa pentru atenţia deosebită acordată de cei mai apropiaţi, a petrece oaspeţii şi a rămâne singur.
Cu duiumul de amintiri că eşti mai bătrân cu un an şi că mai ai atâtea de făcut în viaţă, poţi dormi liniştit. Până la anul viitor.
Filed under: De gândit Tagged: obligaţiuni, zi de nastere
