De multe ori oamenii nicinu-și dau seama cât de multă suferință provoacă persoanelor dragi, princomportament, vorbire, cuvinte, priviri chiar și prin tăcere oamenii provoacădurere… Și atunci când treci prin aceste momente nu-mai atunci înțelegi cu adevăratcă viața e un adevărat coșmar în care ne trezim în fiecare dimineață trăindu-neclipele monoton și murdar. Fiecare gând, fiecare vorbă s-au privire e plină demurdărie. Nu suntem capabili de nimic fiind-că nu știm nimic și cât de deștepținu ne-am considera asta nu e decât o mască și m-ai murdară și mai hidoasă decâtce-a pe care o avem. Nu există oameni deștepți lumea e o nemernicie fără descăpare. Și cât de mult nu ne-am plânge pentru durerea pe care o avem nimeni nune va susține cu adevărat totul este pentru o primi ceva în schimb, egoismuluman nu permite nimănui să fie bun chiar nici cu el însu-și. Stau la un pas deceea ce a putea avea mai frumos și mai bun pentru mine însă sumedeniile demotive ne-întemeiate acoperă ceea ce am putea numi fericire. Văd atâtanelegiuire încât totul în jur mi se pare trădător, artificial și fără rost.Copacii care se schimbă prin atâtea cicluri, florile care ne uimesc, timpulschimbător, întreaga natură mi se pare artificială și trădătoare, încât cred cădacă m-aș trezi într-o noapte pe la ora 3 s-au 4 și ași încerca să filozofez latulpina unui copac el s-ar întoarce și miar vorbi grosolan alungându-mă laculcare, s-au dacă aș dori să rup o floare ea m-ar mușca dureros. E o lume pecare nu o cunosc dacă privesc cu ochii treji, e o lume pe care nu am cunoscut-onici odată. Persoanele pe care î-mi pare că le cunosc foarte bine de fapt nu lecunosc nici un pic, nici eu nu m-ă cunosc! Ce-a care umbla odată cu cosițeblonde-aurii, cu rochițe noi în pantofei de lac, cu zâmbet dulce și cu privirișirete astăzi chiar dacă m-aș privi ore întregi în oglindă nu ași m-ai recunoaște nimic din ceea ce a fost.Oare ce sa întâmplat? Unde a dispărut acel copil ștrengăreț și zglobiu de altădată? S-a prefăcut într-o domnișoară una veselă la exterior însă plină detăciune în interior, plină de durere și mister, a cărei elemente trag fiecareîn părți diferite, ochii spun una, inima alta, buzele vorbesc de la ele, gândulstă undeva într-un colț punând ceva la cale, picioarele duc acolo unde vor, iarmâinile doar mai fac ceea ce le-au rămas să facă.Și toate acesteadoar pentru a ajunge la piedistal în vârful cel m-ai de sus.
