Am pierdut cardul bancar. Mare stres. Acolo erau toți banii agonișți în câțiva ani de muncă. Frica că aș putea începe de le zero m-a copleșit. L-am căutat peste tot cu disperare. Odată ce am înțeles că nu e, am telefonat la bancă sa mi-l dezactiveze. Când am aflat că suma de pe el a rămas intactă și că un alt card mă așteaptă în câteva zile, am respirat cu ușurare.
Mi-au furat documentele în transport public, hoții crezând că sunt un morman de bani. Of, dar astea chiar îs fleacuri…
Ce faci când te pierzi pe tine? Hm…Te cauți. Te apuci de orice suflare care să-ți reamintească de tine. Timpul însă trece și amintirile se spulberă ușor.
Vrei să fugi de timp. Să fugi la capătul lumii. Să fugi. Pe potriva lui Dean, născocit de Kerouac, Kafka de Murakami, Holden de Salinger. Dacă stai pe loc, timpul te apasă în așa hal, încât nu ai nici o șansă să te redescoperi în labirinturile lui. Așa că decizi să speli putina. Lucruile nu pot fi schimbate dacă nu ajungi în alt punct. Din A în B. Ca la matematică. Cu cât mai mult avansezi în alfabet, cu atât mai greu îți amintești de la ce el a început. Dar tot mai ușor reușești să alegi litere pentru a-ți reconstrui numele.
Apoi important e să adormi. Dus. Iar când te trezești să faci parte dintr-o lume nouă. A ta.
Somn ușor.
Filed under: De gândit Tagged: Kerouac, Murakami, Salinger
