El, a trecut prin tot. S’a înceiat etapa ceia ce adera spre un infern văzut în ochii lui cînd ea îi era alături. Azi ştie de el, şi oricum, e fericită enorm în adîncul sufletui pt că şi’a recăpătat din nou acea viaţă, distracţii. Însă nu o are pe ea alături în acest început. Ea trăieşte fără nici un ţel anume, ştie doar că trebuie. E încercată de o frică lăuntrică care nu poate fi redată’n cuvinte, pt k de cîte ori încearcă, nu le găseşte pe celea potrivite, şi frica aia e de momentul cînd se vor revedea. El e trecutul ei bucşit de amintiri, lumi de neatins, vise, clipe de neuitat. Cînd s’au depărţit, a răms valabilă ideea că rămîn prieteni, ea şi’a promis că îl va aştepta, şi iubi mereu. Doar în vise poate da frîu liber dorinţelor sale, doar aşa poate menţine o speranţă pe care nimeni nu are drept să i’o fure. Îl viseză că’i vorbeşte, că sunt din nou împreună, simte că încă o mai iubeşte, trezîndu’se’n dimineaţă realizeză că nu i’a uitat vocea, că încă îl simte şi iubeşte. A fost doar un vis, realitate e încă dură. E de neînţeles pt ea. Nimic din ce se întîmplă e incceptabil pt inima ei, ea însă se resemnează. Nu are de ales, nu mai vrea nimic de la lume, doar să o lase’n pace, cu lumile ei, cu visele ei, cu obsesia asta de nedescris ce o are deja de mult timp încoa… Respiră din reflex, pt k nimic nu mai contează. Are nevoie de o discuţie reală cu persoana lui, decizîndu’se ce să facă cu visele şi speranţele ei. Pînă atunci, e tot la fel, e tot acolo.
