Şi se întâmpla ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Lumea din sat, bună de flecăreală, îi spunea Vânătorul-filat, adică vânătorul răsucit în fire. Da, era cam răsucit în firea lui vânătorul, căci ştia cum să se învârte şi, după putinţă, se învârtea şi el cum poate: deţinea mai toate frunzele de tutun din sat, o tipografie în târgul Ieşilor, câteva betono-meşălci la Rezina şi un stejar falnic şi voinic, verde ca obrazul multiplicat al lui Franklin. Auzi el horăiturile de burduf îndestulat şi-şi spuse: "Bre' da' tare mai sforăie deda! În timpul apropiat urmează să văd, nu cumva i-o fi rău noului meu vechi prieten?". Zis şi făcut. Intră în casă cu mare fast şi, dă mă rog, fiind cel mai pizdos garçon din sat, cu o turmă de bodyguarzi în spate, trage o salutare buruienoasă: "Luami-aţi pula la interviu!". La auzul acestor cuvinte, acestor laxative înaripate, Lupu s-a trezit tresărind în pat. Vânătorului-filat asta-i trebuia. Îl văzu tolănit acolo şi se apropie de pat, zicând: - Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălosule! De când te caut! - Da' ce dom' Vânător, v-aţi zaibit să căutaţi păpuşarul, de mă căutaţi pe mine? - Băi Lupuşor, nu freca menta la mine, că-ţi crap ţeasta cu toporul! - N-o să-mi faci tu nimica!, replică Lupul. Dacă îl chem pe Plahiş, ai să-ncepi să te chiş! Aşa că stai mărojel cuminşior. - Cine, mă? Plahiş? Băi eu vă omor pe amândoi, mucoşilor! Tu şi, mă ameninţi? - Nu sulă filatelistă, eu mă joc de-a intriga! Nimeni, niciodată, nicăieri nu l-a jignit pe Vânător în aşa hal. Incredibil, ce tupeu! Vânătorul îşi potrivi puşca şi, iritat la culme, voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte altceva: "Dar dacă nenorocitul ăsta l-a înghiţit pe ded? Poate aş putea să-l scap." Aşa că nu mai trase, ci luând o foarfecă, începu să taie burta Lupului, aidoma destrăbălatei sinistre din filmul francez "À l'intérieur". Năprasnic se zbătea cel ce nu-şi schimbă năravul. Era ţinut de labe aşa cum ţin măcelarii o scroafă excitată la abator. Abia apucă să facă două-trei tăieturi, că văzu strălucind balcâjii de jiţăl a Scufiţelului Roz, iar când mai făcu o tăietură urmaşul legitim din flori de partid a pornostar-ului Yordan, sări afară şi strigă: - Vai ce spaimă am tras! Am crezut că mă va duce în burtă domnului Schin din Cloniţa! Of doamne, dumnezăule, am scăpat de românizare! Să trăieşti, Vânătorule-filat! După aceea l-au scos şi pe bunel. Ăla era încă în viaţă, gata-gata poate cumva de încă vreun măndăţel prezidenţial. Oricum, avea să se descurce, căci abia de mai răsufla. Între timp, Vânătorului-filat îi veni în cap o idee genială, într-atât de genială încât la auzul ei, Chuck Norris ar fi plâns în băsmăluţă: - Paţani, da' ce-o fi dacă ni-om bate joc de Lup şi l-om blestema oleacă? - Cum? a întrebat oarecum nedumerit Scufiţelul Roz. - Ei deamu' cum amuş ai să vezi, zise Vânătorul trădând pe suprafaţa râtului o fizionomie de orgasm lesbian. Luă telefonul, dădu nişte ordine incomprehensibile şi, în nici trei minute după, iată că intră în cameră patru vlăjgani, cu multe cărţi în mână. - Vârâţi'i-le în burtă, cât îi deschisă! Flăcăii umplură cu ele burta burta Lupului. O ticsiră întratât de bine, de părea Lupu bolnav de gălbănări tipografice. Când se trezi, Lupu voi s-o ia la sănătoasa, dar cărţile îl oprimau atât de apăsător de la plămâni până în prostată, că dihania de doi metri se prăbuşi la pământ şi dădu ortu' popii. Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Mâncau tustrei cozonac şi-l ungeau în gât cu vodcă. Printre ciocniturile de păhărele, Scufiţelul Roz, curios din firea sa, îl întrebă pe cel filat: - Dom' Vânător-filat, da' ce fel de cărţi erau acelea din burta Lupului? - Ei Scufiţele, erau mai degrabă lucruri... lucruri incompatibile: pe de-o parte - mâzgâliturile lingvistice ale lui Stati, dicţionarul acela ibucii, care prinde praf pe la Moldpresa; pe de altă parte - DEX'ul românesc de la Gunivas. - Hm, interesno, asta făcea parte din blestem? - Da, odoraş, eu l-am blestemat cu "blestemul politicianului moldav". - Asta cum? - Ei cum, cum? Atâta cum, cum... Cu curu-n drum! Iaca aşă: dacă avea să trăiască, viaţa lui avea să oscileze între politicul "moldovenească" şi ştiinţificul "română". Iar chinul de a nu vorbi ca lumea nici una dintre ele, apăsarea asta internă de neapridilioncă, oricum avea să-l omoare în curând. Da' văd că o zdohnit mai degrabă decât credeam. - Da, dar noi totuş' grăim moldoveneşti! - Nu, boule! ... noi grăim banditeşte... BAN-DI-TEŞ-TE!*
