Nu pot să existe două poezii similare (mai bine zis, nu ar trebui să fie posibile asemenea cazuri bizare, desigur dacă nu luăm în calcul plagiatul (!..)), precum nu există două femei asemănătoare la mers, la chip şi la voce (ca să uzăm o comparaţie devenită deja tradiţională). Mergem, însă, mai departe şi constatăm că artele fundamentale pe care le cunoaştem, luate fiecare în parte, se deosebesc prin modul simpatetic al artistului de a revela imensitatea naturii - a celei interioare şi a celei exterioare, a celei văzute şi a celei nevăzute -, utilizând uneltele specifice artei practicate în a exploata capacitatatea nativă a omului de a-şi imagina. Asimilarea şi, în consecinţă, dezasimilarea informaţiei sensibile pe care o captăm din exterior este un proces continuu şi regenerator ce ne apropie în mod indubitabil de marile râuri subterane (nu, nu ne referim la râul nou descoperit la patru kilometri adâncime sub Amazon (!)), acolo unde apele curg prin întuneric şi se revarsă în mări şi oceane. Rămâne doar să ne minunăm, să savurăm măreţia sălbatică a ceea ce există dincolo de viaţa reală, de cotidianul anost şi superfluu, săpând în necunoscut tuneluri profunde, circulare, pentru a scoate la iveală minereurile rare ("Sapă numai, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă... ", Lucian Blaga).Rolul poeziei în acest sens, de rând cu alte arte cum ar fi muzica, pictura sau sculptura, presupune punerea în funcţiune a unui mecanism complex, de natură spirituală, restabilizator de evenimente esenţiale în periplul existenţei umane. Iată de ce se afrmă că poezia comportă o parte însemnată a energiei umane - acumulată în timp -, ea având capacitatea extraordinară de esenţializare a vieţii şi de revelare a lumii de dincolo. Or, nu contează atât de mult cu ce mână scrii, ci importă ca mesajul poetic să vină din inimă, să ajungă la lector şi să-l lumineze din interior, astfel ca să-i trezească propria imaginaţie şi, lucru destul de important, să-i poată alimenta individualitatea.Optez pentru o poezie trăită („dare şi nu redare...”), exclusivamente transcedentală şi revelatorie, ale cărei forme metamorfice să fie palpabile şi îndeajuns de abile ca să poată îmbogăţi imaginaţia acolo unde asta se impune, aprovizionând în permanenţă şi în egală măsură spiritele însetate de frumos. Orice poet ştie că, uzitând cuvintele pentru a se exprima, nu îşi reduce mesajul liric doar la o sumă de cuvinte, aşa cum corpul uman nu e alcătuit doar din carne şi oase. Bine spunea Ana Blandiana într-un interviu, că poezia s-ar afla în pauzele dintre cuvinte, adică tocmai acolo unde avem posibilitatea să medităm asupra produsului ei artistic...Deşi abstractă în conţinut, optez pentru o poezie palpabilă, cu reminiscenţe oraculare (doar se ştie că poezia e fiica dreaptă a rugăciunii (!)), care să poată fi atinsă cu mâna şi cu privirea în acelaşi timp, cum am atinge, să zicem, o sculptură rară sau o pictură cu elemente paradisiace. Indiferent de faptul că nu aparţine lumii materiale şi e impregnată de sunete melodioase, un asemenea gen de poezie mai e şi tactilă, asemănătoare unui turn construit din flori de imortelă.
