Cu incertitudinea de rigoare, presupun că, pe durata a mai multor ani şi a mai multor lecturi Nabokov, mi s-a întâmplat o carte de poeme inspirate sau, poate, cvasi-inspirate din paginile prozelor autorului „Lolitei”. Aş putea spune că unele rânduri/ versuri le-am scris, parcă, împreună cu celebrisimul autor ruso-american, când la două pixuri, când la o maşină de scris şi un computer… Câteva poeme din grupajul sau, poate, din viitoarea carte mi le-a solicitat pentru revista „Timpul” prietenul Liviu Antonesei, el, de altfel, fiind colegul pe care l-am ruga să fie şi primul cititor al manuscriptului-computerogramă. Precum se vede din imaginea paginii 8 a revistei, poemele ţin de ceea ce am numit Partiţiuni Nabokov, cartea urmând a se chema – parţial – altcumva. Aici public unul din poemele apărute în „Timpul”, celelalte putând fi citite la adresa:
http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-august-2011-104.html
DIPTIC
(Invitaţie la eşafod)
1. Filosoful, filosofia
Nimic de număratsau doar lipsa poftei de a număra cele ce au fost cum au fostcâte au fost – inclusivnici numărarea până la unu a propriei persoane(spre a nu reaminti durerosul adevăr căde fapt omule0careuntimpe1...)
Nicio tentativă de urzeală tainicădeconspirarea gândirii ca un eşec al filosofieirecunoscut de ea însăşio lunecare otova a sensurilor în vectoriirozei vântuluişi ale Rozei Trahtenberg care spune aproape eminescian:filosofie – nebunie.
Esenţialul e să ştii a te bucura de această libertatea propriului pre-haos poate (pentru cădna Roza Trahtenberg ar putea să aibă dreptate)deocamdată fiind toate (înţelese) pe jumătategradul de explicitate diminuând bineînţeles şi în continuarepână la lipsa definitivă a posibilităţii de a continua.
Prin urmaretuomulece eştiaproape0careuntimpa(i) fost1profită din plin de libertatea – cât a mai rămas – de arenunţa – vorba lui Diogene: la ce bun cupadacă pentru a bea din apa izvorului mă pot foloside căuşul palmelor? – ceea ce mă duce la gândul căgraalul nici nu a existatsângele hristic Iosif adunându-l în căuşul propriilor palme....
2. Lolita, 1/17
…Vârcolacul era visător şi vrăjitor neam de magipe când soarele purpuriu al Sinaiului în asfinţitastrul dorinţelor şi perseverenţei (din astea doua se şi compunelumea!) renunţă să mai coboarepornind din nou să urce cât mai sus – anume acolo în predestinatu-i apusîn timp ce în perindare de balcoane baroco de Maroc(o)sibariţii în perindare de vieţi ridicau pocale (pardon: pahare cu ceai!)pentru trecuta şi viitoarea mie şi una de nopţi; pe cândeu eram concesiv ca Adam la prealabila trecere în revistă a istoriei Asiei Mijlocii fixată de memoria lumii ca încropire de mirajeinclusiv din celebra grădină fructiferă cei-a dat lumii necurmata mare bătaie de cap – şimai avea să dureze atât de multă vreme post-biblică pânăla orice tentativă de urzeală tainică întru deconspirarea gândiriidar mai ales a omului cu toate ale lui – Aleluia! – ca un eşec al filosofiei recunoscut de el însuşi înotova lunecare de sensuri pe vectorii rozei vântuluişi ai Rozei Trahtenberg – o anonimăce continuă să repete aproape eminescian: filosofie – nebunie.
21.11.2009 / 24.VI.2011
