Oxigenul din liftul în care m-am blocat devenea tot mai puţin. Tot mai mare sufocarea de la o zi caniculară. Şi frica de a sfârşi într-un mod atât de banal. 15 minute de reculegere, împachetare a vieţii în capitole şi emoţii. Of…câte numai nu-ţi vin în cap într-o cutie de metal care s-ar părea că te-a înghiţit pe veci.
Sunt înfuriată. Întârzii la şedinţă. Vreau să ies, apăs butoanele esenţiale. Nici o schimbare. Le iau pe toate la rând. Nu funcţionează. Bat în uşă. Strig. Nimic.
Sunt speriată. Intru în panică. Cât am să mai stau aici? Dar dacă vreau la veceu? Încerc să deschid uşile. Efortul mă stoarce de ultimele puteri. Mă aşez pe jos.
Mă sufoc. Panica nu a făcut altceva decât să consum puţinul oxigen care mai rămase. Schimb atitudinea. Încerc să mă controlez. Mi-amintesc de Cel de Sus. Îi fac promisiuni. Să fie sigur că odată salvată, se va alege cu cel mai smerit credincios pe care îl cunoscuse. Nu se cumpără. A mai auzit şi înainte aşa promisiuni.
Mă resemnez. Aici începe partea frumoasă. Vezi în faţa ochilor copilăria, adolescenţa, oamenii care-ţi sunt dragi şi care te iubesc. Dacă e ceva fain în momentele astea, păi anume faptul că viaţa pe care o vezi din perspectiva unui potenţial defunct pare foarte frumoasă. Câte momente de neuitat! Nu am trăit fără rost. Ce să mă mai plâng…Sper să fie fericiţi cei dragi.
Se deschid uşile. Mă ridic. Merg la şedinţă. Deschid agenda, şterg evenimentele pe următoarea lună şi scriu cu buchii mari – AM PROMIS. Plec în vacanţă să refac agenda. Acolo nu sunt lifturi.
Filed under: De gândit Tagged: trecut, vacanţă, viață, viitor
