Continuare

Citește aici Partea I

Tot acolo (în liceu), aveam şi un Banciu (Vanciu) eliadean, profesoară de limbă română, care punea zece doar unei colege, care a luat menţiune la Olimpiada republicană de română cu doi ani în urmă. Restul fetelor însă, erau cotate între şapte şi nouă indiferent cît de bun sau documentat eseu ar fi scris, iar băieţii – rareori, cînd avea dispoziție bună, și la sărbători mari – primeau opt, cu excepția acestora, nu luau note mai mari de şapte.

M-a luat la pix imediat ce am scris primul meu eseu la obiectul de limba și literatura română, care idee n-am despre ce era, dar care făcea referinţă la un moment dat la visul lui Mohamed şi stejarul ce se înălţa deasupra lumii în jur auzindu-se Allah! Idee nu am în legătură cu operă am găsit propice acest motiv, deşi dacă mă gîndesc mai bine, pare-mi-se că era Marea lui George Meniuc. De pe atunci nu am fost privit prea bine de către doamna profesoară, iar pentru a-i demonstra că nu sînt un dute-vino, a trebuit să citesc toată opera druţiană necesară şi chiar mai mult. Tot pentru română am citit de cîte două ori Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu şi Meşterul Manole de Lucian Blaga, pentru a le înţelege mai bine şi a face faţă polemicilor duse cu doamna pe cîmpul de luptă.

Nu mi-a putut ierta însă, gluma că motivul Sărutului lui Constantin Brîncuşi, o sculptură care apărea în carte alături de o poezie a lui Blaga, este cel al schimbării substanţelor salivare între doi tineri. Astfel, şi în continuare eram cotat cu note nu mai mari de şapte.

Şi mai mult nu mi-a putut ierta faptul că am scris ceva, iar aici revin la Mircea Eliade și la ceea ce a dus la întîlnirea apropiată cu el. Îmi venise ideea să scriu despre cum am învăţat eu în şcoală, şi cum îmi luam notele la diferite obiecte. Am scris nopţile, foarte entuziasmat şi grăbit, grăbit pentru că era sfîrşit de semestru, şi ţineam cu orice preţ să prezint profesorilor cîte o copie a memoriilor mele. Astfel, că la data de 22 decembrie 2006, la doar o zi pînă la începutul vacanţei de iarnă, le-am înmînat o copie a manuscrisului întins pe cinci pagini intitulat „Copil prebac de azi… şi mîine” (ce poate fi citit cu un click pe denumire). Și aici, la fel ca acolo, trebuie să punctez că „prebac” este „elevul care nu a susţinut încă BAC-ul, dar are să-l susţină”.

Această scriere, ca prima operă consistentă scrisă de mine, am dat-o directoarei de atunci a liceului cu care nu aveam ore și nu mă știa decît ca fratele surorii mele, fostei diriginte de clasă, care m-a ghidat dintr-a V-a pînă într-a XI-a, profesoară de limbă română în şcoala din comună, cu care mai ţineam şi ţin pînă în prezent legătura, dar altor trei profesoare – de engleză, istorie şi română.

Profesoara de engleză era un om foarte interesant cu care puteai vorbi multe lucruri interesante, nu neapărat apropiate materiei, și care putea spune la lecții pînă și bancuri mai mult sau mai puțin cenzurate. Cea de istorie, era o tînără cultivată și sexy, în care eram pe ascuns îndrăgostit și uram faptul că era deja căsătorită. La fel cum era și profa de informatică din școala satului natal, în care într-a unșpea iarăși eram îndrăgostit, și iarăși uram faptul căsătoriei. Ca să-mi treacă din ură, m-am întîlnit mai tîrziu cu soră-sa, mai mică cu doi-trei ani ca mine și care-i semăna un pic. Asta însă e altă istorie.

Profa de română, așa cum am mai spus, era cine era, o persoană de o subiectivitate perfidă și zîmbet viclean, oacheșă și uscățivă. Așa s-a întîmplat că tocmai ei, cele scrise i s-au părut asemănătoare comportamentului și răspunsului meu la orele ei. Ori cum am zis, alte obiecte ca alte obiecte, dar la română învățam cu arsenicul alături (nu vă mirați, cuvîntul l-am găsit în dicționar, în realitate îi spuneam mîșîiak), pe care-l dam pe la nas ori de cîte ori mi se făcea somn.

Doar pentru comparație, trebuie să spun că franceza nu am iubit-o din școală și nu învățam o iotă. Toate eseurile mi le făcea o vecină, fostă profesoară, alcoolizată la bătrînețe, căreia îi plăteam cîte 10 lei pentru bucată. Le luam dimineață, chiar înainte de ore, astfel nu le citeam decît direct în timpul orei. Mare mi-a mai fost mirarea cînd, întrebat de tema pentru acasă, citesc în caiet că visul meu în viață este să devin tractorist. Rîdeam cu toată clasa ca de mare comedie, ori special am făcut 11 ani de școală, după care am dat și la liceu, pentru a ajunge tractorist. Mai bine-mi scria că vreau să devin security. De fapt de unde avea ea a știe ce profesie mai e și asta.

Va continua…