Deoarece am fost luat pe dinainte de fluxul gîndirii care s-a coordonat doar cu degetele, am scris mult prea mult ca să postez totul împreună. Astfel, această postare va apărea în 3 sau 4 părți. Lectură frumoasă să aveți.

Un aticol nonpolitic şi foarte discret. Cei care caută politică, să vină mîine, ori aici n-o vor găsi. (autorul)

De Mircea Eliade ca autor şi nume am auzit în iarna anului 2007. Eu nu eram din Chişinău, unde să fie licee care să-i poarte numele, iar internetul era o delicateţe rară, găsită prin şcoli şi rarele internet-cafele, la preţ de zece lei ora, în timpuri în care zece lei erau bani, sau cel puţin pentru mine erau.

Am auzit printr-o licărire a soartei, semnificaţia căreia urma să o aflu abia trei ani mai tîrziu. Eram pe atunci elev în clasa a douăsprezecea, umanitar, a liceului teoretic „Mihail Sadoveanu” din oraşul Ocniţa al aceluiaşi raion. Am făcut un singur an de liceu, eu fiind absolvent al Şcolii medii Lipnic, din raionul sus-menţionat, iar graţie notelor mici obţinute la materiile predate în şcoală şi unei situaţii familiale austere, nu am intrat la facultatea de Filosoie a Universităţii de Stat din Moldova decît la contract (eu fiind al 15-lea din totalul celor 16 care au optat pentru cele 14 locuri bugetare la acea specialitate), şi am fost nevoit să mă întorc în raion unde să susţin Bacalaureatul. Atunci am plîns, cu cele mai sincere lacrimi. Am plîns acasă văzîndu-mă în pat, iar sora nu mă putea linişti, simţindu-şi, totodată, vina pentru că din cauza nunţii ei, eu nu puteam deveni student, la fel cum o făcuse toţi colegii mei de clasă. Dar mă întorc la Eliade.

În toamna lui 2006 devenisem licean şi cel care nu era altceva decît umbra surorii mai mari, care încă în 2002 absolvise acelaşi liceu. Trebuie să fac o paranteză. Sora mea, Diana, a fost cea mai bună elevă a liceului preţ de ani buni. Era orientată spre materiile reale, primind şi un loc la Olimpiada republicană de matematici într-un oarecare an, iar cu profesorul de matematică se certa pînă cînd acesta nu-i permitea să rezolve problema aşa cum ştie ea, şi nu neapărat ca în carte, deşi rezultatul final era acelaşi. Cu toate acestea, nu a fost tocilară şi nu ezita niciodată să fugă de la ore, ori de cîte ori venea o propunere în acest sens, dacă nu chiar ea era cea cu propunerea. Astfel, proaspăt licean, eram nu un altul decît fratele Dianei Pulber, o foarte bună elevă de-a noastră.

Astfel, scopul meu de licean, resemnat cu o eşuare în ale studenţiei, se transormă în cel de a demonstra că nu sînt doar fratele cuiva. Vroiam să le arăt tuturor că sînt cineva, sînt nume şi personalitate. Şi se mira lumea cumde am mers la umanitar avînd o soră atît de puternică în matematici şi ştiinţe reale. Mi-a fost greu, mai ales că încă de prin a şasea – a şaptea nu mai învăţam materiile predate în şcoală, iar toate cunoştinţele îmi veneau din rezolvarea integramelor şi lecturarea enciclopediilor necesare în acest sens. A trebuit să las baltă gazetele, mai ales că Andrei, colegul de clasă și cel mai bun prieten, cu care la şcoală le rezolvam împreună ore întregi, era deja stundent la arheologie – o pasiune comună, pe care m-am decis să n-o urmez din lipsă de perspectivă. A trebuit să-mi iau şi ghiozdan, deşi anume eu eram cel care îşi convingea mama că investirea în ghiozdane nu este una prea bună. „Pe ghiozdan trebuie să dai în jur de 200 de lei, în timp ce sacoşa costă un leu” – era argumentul meu. Iar sacoşele în dependenţă de năzbîtiile făcute şi numărul caietelor purtate în ea (de cărţi nu prea era vorbă), ţinea de al una la trei săptămîni. Plus că de fiecare dată cînd se rupea luam una cu desen diferit de cel precedent. La liceu însă, îmi luasem şi ghiozdan.