Trăia odată o bătrânică. Care avea o casă şi un copil. Copilul s-a însurat şi a plecat. Casa a fost demolată pentru ca să crească în locul ei o şcoală mare şi frumoasă. Tot cu ce a rămas bătrânica a fost un geamantan alb. Toată viaţa a fost împachetată în el. Într-un geamantan alb.
Tot cu el a ajuns să fie adăpostită la fecior. Să crească nepoţii. Să aibă grijă ca feciorul să fie noaptea învelit, să-i fie oferită cea mai mare şi gustoasă bucată de găină şi să-i dea cu mare drag toată pensia. Care atunci conta. A da, feciorul mai avea doar şi soţie. Care o jelea pe bătrânică. Dar a vrut şi ea odată să mănânce cea mai mare şi mai gustoasă bucată din găină. Şi cu asta idila s-a terminat.
Frustrările, lacrimile au fost pitite în geamantanul alb şi bătrânica a plecat. La alţii. Care nu-i sunt atât de dragi. Şi care nu mănâncă atât de des găină. Dar din cauza asta şi probleme mai puţine. Geamantanul alb a făcut naveta dintr-un punct în altul de multe ori. Ca în cele din urmă să ajungă la gunoi. Când nu mai avea cine să-l mai poarte.
Trist.
Şi totuşi. Hai să vedem. Aşa viaţă merită bătrânii? Aşa viaţă merită tinerele familii? Aşa viaţă merită copiii care văd cum trăiesc bătrânii şi părinţii, dar nu pot face nimic? Poate e mai bună decât a unui cerşetor. Decât a unui cuplu cu copii mici care nu muncesc pentru că nu au cu cine să-şi lase copiii. Decât a unor copii cu părinţi alcoolici. Poate nu.
Uneori mă mir de ce-mi vine în cap. Că dragostea excesivă e mai distructivă decât nepăsarea. Că nivelul înalt de educaţie e o piedică mai mare în construirea relaţiilor decât ignoranţa. Da, mai e şi problema financiară. Care roade orice relaţie cât ar fi ea de puternică. Asta a fost şi va fi. Majoritatea oamenilor chiar nu are bani. Iar statul nu poate asigura O LOCUINŢĂ PENTRU FIECARE. El oferă O LOCUINŢĂ PENTRU TOŢI. Şi un geamantan alb.
Filed under: De gândit Tagged: bătrâneţe, dependenţă
