”Să nu săriți pe paturi, să nu faceți tărăboi, să nu va jucați, ați înțeles?” – astea au fost instrucțiunile clare ale bunicii după prima excursie prin casă, și după vizitarea odăii, care purta denumirea măreață și gravă : casa mare.
De îndată ce călcam pragul casei mari, eram învăluită de un ”parfum” ce răspândea arome de naftalină și otravă de șoareci. Naftalină era pâinea, cu care erau întâmpinate moliile, iar otravă – sare cu care erau serviți șoarecii. Nu de alta, dar casa cea mare era un fel de trezorerie a fiecărei gospodării. Acolo se păstrau toate pomenile pentru înmormântare, actele de identitate și alte tipuri de documente , vesela și servicii de masă, cărți, bani, cozonacul pentru Paști, răciturile pentru Crăciun și multe alte bogății ale moldoveanului.
Atmosfera de măreție era completată de icoana de pe dulap. Chipul sf. Petru sau a Maicii Domnului, se uita la fix tine din colțul odăii și-ți urmărea fiecare acțiune. Păi, cum să mai ai curajul să faci năzbâtii când ai un ochi care te veghează permanent, și încă unul sfânt?
Nu am înțeles niciodată, de ce atunci când aveam musafiri, nu-i pofteam în casa mare, ci tot în cuhni sau verandă ? De ce șoarecilor le plăcea să roadă cel mai mult parchetul din casa mare? De ce moliile și-au făcut viză de reședință în șalul de lâna a bunicii? De ce cozonacul și răciturile au întotdeauna loc pe masa din casa cea mare?
Și de ce eu nu am voie să sar doar un picuț pe canapeaua din casa cea mare?
Și câte bucurie ar fi fost în sufletul meu, în timp ce aș fi sărit și i-aș fi speriat de moarte pe șoarecii care tocmai veniseră pentru o nouă porție de parchet 
