Am vorbit odată despre tot felul de oameni. Mai înainte am vorbit despre un anumit fel de oameni. Despre cei care decid soarta noastră. Şi ce face Guvernul să-i motiveze. Îi gradează, retrogradează, clasifică, califică, descalifică, numeşte, denumeşte şi tot acolo ajunge. La un sistem rigid de promovare şi motivare, pentru că aplică tipare la fel de rigide. Părerea mea.
Poate şi a sectorului privat. Nu e cazul să spun că în foarte multe aspecte o duce mai bine cu organizarea lucrului. E lucru ştiut. De aici şi cifra de afaceri mai mare şi salarii mai frumuşele şi angajaţi mai mulţumiţi. De clienţi nu vorbesc. Ei rar când sunt mulţumiţi de ceva.
Care e cheia succesului? Sunt tare multe. Una care este evidentă – rapiditatea adaptării la mediul extern permanent în schimbare. Ex-ante, nu ex-post. Sau ex-post, dar foarte calculat şi ţintit.
Uite ce face, spre exemplu, Tesco cu oamenii săi. Care îs 273 mii la număr! Le face profil psihologic. Da, da. Le dă bani după adevăratele merite, după dispoziţia lor, şi mai mult, în funcţie de caracter. Şi caractere, şi de aici profiluri de angajţi sunt cinci:
- Din cei axaţi pe echilibru dintre lucru şi viaţa personală
- Din cei care vor TOTUL
- Din vânători de plăceri
- Din cei care trăiesc ca să muncească
- Din cei care muncesc ca să trăiască
Toată gaşca asta pestriţă menţine Tesco primul în clasamentul retailerilor din Marea Britanie. Şi generează companiei 60 miliarde de Euro anual!
Angajaţii nu se supără unul pe altul. Acela care trăieşte ca să muncească e probabil vreun şef, chiar dacă nu e cumătru cu un şef mai mare. Restul nu au problemă să fie subalterni, dacă nu-şi revizuiesc valorile în viaţă. Cei cu echilibrul sunt şi ei buni, însă, hai să fim serioşi, nu e real să escaladezi pe ambele dimensiuni la fel de bine. Ceva trebuie sacrificat. La fel e şi în cazul celor care vor totul. Cei care vânează plăceri, au şi ei un rol important. Petreceri corporative sunt cu duiumul – fii bun şi contribuie la buna dispoziţie a angajaţilor. Plus, nu este exclus că inşii ăştia ştiu să facă şi treabă bună, doar că nu sunt foarte productivi. Dar dacă şeful îl mai convinge că lucrul este o plăcere, compania se pricopseşte cu un angajat super creativ, entuziast, şi de ce nu, completează categoria celor care trăiesc ca să muncească. Cei care muncesc doar pentru a avea resurse, tot au locul lor în companie. Există o groază de activităţi tehnice, repetative, plictisitoare, dar care generează venit lunar. Trebuie cineva să fie şi casier şi derdicător. Important zilnic să vii şi să pleci la aceeaşi oră.
În cele din urmă toţi îs fericiţi. Şi nimeni nu flutură cu diploma sau legislaţia în faţa managerului. Vrei să fii la Tesco, fii bun şi acceptă eticheta binemeritată. Ai o discuţie cu psihologul şi şeful pe resurse umane. Aşa stau lucrurile acolo. Anume stau.
De Guvernul nostru nu mai zic. Nu sunt şanse să descoperim aşa abordări. El copie. De la alte Guverne. De la sectorul privat. Da cum respiră sectorul nostru privat la acest capitol? Am impresia că tot cam frânează. Se ghidează după metode tradiţionaliste de organizare. Şi apoi se plâng pe stat. Până găsim vinovatul, Tesco achiziţionează 36 de magazine ale companiei sud-coreene E-Land.
Filed under: De gândit Tagged: motivare, resurse umane, Tesco
