Ne trezim, ciufuliţi şi boţiţi, trecem pe la baie, mâncăm, ne schimbăm pijamalele şifonate pe haine frumos mirositoare şi călcate la dungă, ne bărbierim, machiem, whatever şi…Şi încetăm să mai fim noi. Cortazar a spus mai bine, dar el altfel nu are dreptul.
Ne deranjează culmea: vecina – curioasa, colega – băgăcioasa, ruda – sfătoasa. Uneori de ne vine…whatever. Dar când ne abordează, le zâmbim, socializăm, ne mai pupăm, mua-mua şi…Şi din nou încetăm să mai fim noi.
Vrem la disperare să mâncăm un hamburger cu cartofi fri şi ketchup, dar mergem la un business lunch unde toţi îşi comandă salată din verdeţuri, supă de spanac şi cartofi natur. Comandăm şi noi o zeamă, un steak la grătar, whatever şi…Şi iarăşi încetăm să mai fim noi.
Avem un chef nebun de un film prostesc şi practic fără sens. Ca să ne mai relaxăm creierul. Dar cum aşa? Când „toată lumea” vorbeşte în termeni de Wenders, Jarmusch, Tarantino, Allen, iar noi să ne lăudăm că am privit Avatar sau whatever? Ne punem pe savurat dialoguri şi pauze mai lungi decât primele şi…Şi încetăm să mai fim noi.
De fapt, încetând să mai fim noi nu facem altceva decât să fim noi. Ciudat sună. Duşi de valuri, tendinţe, oameni şi mai puţin de propriile dorinţe şi emoţii. Pentru ca ele să domine noi trebuie să ne maturizăm. Repejor, căci acuşica e prânzul 
.
Filed under: De gândit Tagged: Cortazar, ipocrizie, maturizare, vorba lumii
