Am deschis cartea şi am început să citesc cu voce solemnă fragmentul care ştiam că nu-i plăcea. Bogza îşi justifica nebunia: „din care fapt se poate constata că autorul „Jurnalului de sex” are şi un sex de jurnal”. Ca şi mai înainte, Doru încerca să-mi explice că Bogza e un pervers. Poate o fi fost, dar mie oricum îmi place. A deschis primul poem. L-a citit şi pe următorul, şi pe al treilea, şi pe al patrulea. Voia chiar să le citească cu voce tare şi eu să-l ascult, dar mie niciodată nu mi-a reuşit să fiu atentă. Mai ales la ora de română. Profesoara obişnuieşte să ne citească romane întregi ore la rând. Asta pentru că literatura şi generaţia noastră sunt două entitaţi care nu se pricep reciproc.
L-am chemat pe Doru lângă mine. S-a întins pe spate şi-am putut atunci să urmăresc rândurile. Din când în când îi smulgeam cartea din mâini şi-i citeam alte poeme. „Amintiri din Polonia” sau „Letopiseţ”, degetele lui însă, palpitau în paginile „Jurnalului de sex”.
E prima dată când mi-am dat seama că are o voce superbă. Ar fi frumos să citească întruna. Dacă n-ar avea un caracter atât de pretenţios şi susceptibil, poate că l-aş transforma în poetul meu preferat. L-aş ruga să-mi scrie versuri. În împrejurări neobişnuite l-aş pune apoi să-mi citească. În ploaie. În stradă. Pe plajă. Când traversăm la semafor. Când suntem în troleibus. Oriunde.
Între timp, afară plouase. Aerul rece era perfect pentru o plimbare. În două ore am închis DVD-ul de trei ori. Ne-am sculat din pat de trei ori. Ne-am aranjat părul de trei ori. Pînă la urmă, n-am mai plecat. Am băut cafea, ne-am bătut şi ne-am filmat recitând. Când o să-mi fie dor de el o să deschid filmuleţul şi-o să-l privesc pe replay până când o să adorm. „Pulpele tale trezite ca pomii foşnesc”.