Simplu

Figurine de hîrtie
Uitate pe scaunul din spate
Al autobuzului…
Feţe multe pe bulevard
Defilează în plină zi
Mutînd distanţa dintre noi
Pînă la inexlicabil.
Un dor nebun
De iarba verde,
Ridicată din genunchi
Mi-aduce-aminte,
De oamenii născuţi
Să spere,
Să atingă norii cu călcîiul.
Şi-acel dor nebun
De lumea împăcată
Cu lumina ce orbeşte,
Ce dilată sufletul
Şi-l face să-nflorească…
Mă întinde şi mă scaldă
În absurdul rezervat
De timp şi spaţiu.

Am obosit de tot şi ososit-am mereu să-mi cern cuvintele care-mi fură somnul. Obosită de gîndurile prea rebele care aleargă înaintea unui mîine nesigur…vreau…vreau să fie simplu, mult prea simplu tot şi printre rînduri să se citească mai des. Nevoie mare de o linişte care nu mai fură somnul, nu mai fură timpul ci smulge vara şi o culcă în palme…

Filed under: poezii Tagged: inexplicabil