Oamenii sunt pe atât de nesimtiti, pe cât de orb esti tu, ca sa le permiti nesimtirea. Când deschizi ochii, deasupra adevarului pe care îl vezi, dar nu-l accepti, nu mai conteaza regretele, nu îsi mai au rostul reprosurile, nu se mai poate recupera timpul. Ce sa faci cu amarciunea din suflet? Naiba sa le ia de zile urâte, nu din cauza ploilor, nu din cauza arsitei- ci din cauza oamenilor.

Nu ma refer neaparat la relatile de cuplu- ci si la prieteni, job sau familie- sau orice alta relatie care implica oameni, asa ca mine, ca tine- ca nu suntem nici unii mai buni decât altii, poate mai rai. Vazusem în Moldova o emisiune cu Andreea Marin Banica- care se afla la Chisinau în scopul campaniei de promovare a valorilor familiei. Spunea, printre altele, ca familie este mereu locul unde revenim, indiferent de bucuriile sau necazurile pe care le avem, doar ca- pentru a reveni, trebuie sa avem grija sa cladim o baza puternica.

Ce te faci, însa, când ai acasa niste parinti alcoolici, de care ai fugit în lume, ca sa îti fie mai bine? Ce te faci daca te-ai nascut într-un orfelinat, unde n-ai stiut nici ce-i dragostea sau alinarea, cu atât mai mult siguranta? Ce te faci daca ai frati care urmaresc, pe ascuns sau pe fata, sa te dezmosteneasca, ca sa aiba ei mai mult, ca tu vezi ce faci? Ce te faci când ai un sot care te bate si copii de educat, în spiritul familiei, chiar daca spiritul e mort, vai de duhul lui?

Am avut, în anul întâi de facultate, colegi de camera care veneau de la orfelinat. Am învatat de la ei, desi credeam ca o sa fie invers- chiar daca, bineînteles, aveau probleme grave de orientare în viata- ei nu stiau sa-si organizeze veniturile, asta pentru ca, de-a lungul dezvoltarii lor, ca oameni, cineva a avut grija asta.

Atunci când primeau banii din bursa, alocatii sau salariu- îi cheltuiau imediat, fara sa faca socoteala pentru restul celor 29-30 de zile ale lunii. Pentru ei, familie însemna un grup de alti 10-20 de oameni. Ei nu aveau mama sau tata- iar daca aveau, povesteau, în treacat, ca acestia îi cauta acum, ca sa mai profite putin de conditia lor sociala- sa le mai ia putin din alocatie sau sa le fie de ajutor prin gospodarii.

Oamenii aflati în necaz o sa caute, întotdeauna, sa profite de conditia lor, chiar daca vorbim despre copiii de la orfelinat, de cei de pe strada sau despre omul normal, aparent, pentru ca are o familie. Unuia îi lipsesc banii, altuia afectiunea- iar noi, ceilalti, cu anumite neajunsuri, la rândul nostru, trebuie sa fim acolo, ca sa le oferim ce le trebuie si ca sa le luam ce ne lipseste noua. Se întâlnesc, câteodata, oameni care nu au ce sa-si daruiasca, chiar daca au multe de oferit, tocmai pentru ca acest mult al lor nu se potriveste cu nevoia noastra de putin.

Numai eu şi Doamne-Doamne ştim ce mi se întâmplă şi cum mă simt, asta pentru că- faţă de părinţi, trebuie să ascund lucrurile care i-ar putea îngrijora, de mi se bat de cap şi problemele, şi grijile, şi prostiile pe care le fac, şi lecţiile de viaţă care mă tot lasă corigentă. Prietenii… de prieteni ascunzi lucruri ca să moară duşmanii de ciudă. Blog personal, cică. Blogul acesta e ca o cântăreaţă care îşi albeşte dinţii, nu pentru că ar cânta cu ei, ci pentru că, din păcate, se află în aceeaşi cavitate de unde ies sunetele…

Nu mă am decât pe mine, chiar dacă, în lume, există oameni care mă iubesc. Am obosit să-mi fiu şi mamă, şi tată. Aş vrea să nu mai hotărăsc singură, aş vrea să nu-mi mai fac griji, dar când ştiu că viaţa abia începe şi provocările abia se nasc, mă sperie şi optimismul de care tot dau dovadă, de ceva ani. Succesul, cumva, e al tuturor. Eşecurile sunt doar ale mele- asta pentru că am învăţat să-i protejez pe ceilalţi, dar nu şi pe mine.


Filed under: de suflet:)