Când m-am pomenit pentru prima dată cu un carneţel albastru cu 32 de pagini pe care scria aurit “paşaport”, nu mi-am putut stăpâni un gâlgâitor sentiment de mândrie. Aveam 15 ani şi deţineam un paşaport nou-nouţ, care ţinea loc de mine, în care se conţinea dublura mea civic-cetăţeanească. Aveam şi buletin, fireşte, dar fascinaţia pentru actul care te însoţeşte şi te reprezintă dincolo de graniţele ţării tale era superioară. Începusem să dezvolt o uşoară formă de fetiş faţă de dublul meu identitar din hârtie. Mă uitam atent la poză, la nume, la datele personale esenţializate şi mă întrebam cât de mult mă reprezintă acest act, cât de fidel îmi reflectă personalitatea. La puţin timp am observat că în dreptul cetăţeniei mele e scris simplu RM, fără a se crea un atribut din asta. Cetăţenia mea era egal cu statul RM.
La vamă îmi tremura mâna când am întins pentru prima dată paşaportul şi-mi venea să râd când vameşul m-a fixat cu privirea pentru a compara fotografia cu titularul. Cu actul acesta ieşeam de sub anonimat şi de sub protectoratul familiei şi deveneam o persoană identificată oficial cu nume, vârstă, înalţime, culoarea ochilor etc. Era prima hârtie oficială, prin care statul îmi conferea identitate valabilă şi în afara graniţelor teritoriale, act care îmi permitea să fiu bună de “exportat”. O instanţă din exterior îmi oficiase existenţa ca persoană. Debuta relaţia mea ambiguă şi instabilă cu Statul Moldovean.
