Duminică dimineaţa cu noaptea (şi berile de simbata seară) în cap cîţiva bravi feciori şi fetişcane au purces la drum cătă Vişeul ghe Sus. Am pornit cu oleacă de întîrziere, de aceea a trebuit să apăsăm şiorşica pînă la podea.
Cauciucurile scîrţîiau la fiecare curbă, serpentinele ne treceau prin faţa ochilor ca efectele speciale în 3D. Pe la mijlocul Gutinului a apărut prima jertfă care a ţinut neapărat să se “răstească” un mniezuc la hribele de pe deal.
Am străbătut Maramureşul ca vîntul şi ca gîndul şi, în afară de cîteva maţe răscolite şi coate julite, tăt o fost andăr cotrol. Tocmai cînd am intrat în gara din Vişeu, Mocăniţa pleca. Gara plină ochi de autocare, maşini şi naţii de oameni veniţi de prin toate părţile.
Cînd să luăm belet, aflăm că nu prea mai sînt locuri nici pentru cel de-al doilea tren. Noroc că ne-o primit locomotivistul (sau cum i-o fi zicînd) în vagonul din spatele locomotivei. Am urcat ca evreii spre Auşviţ, condiţiile erau vitrege, dar moldovenii aveau în torbă licori magice ridicătoare de dispoziţie şi moral.
Am belit ochii preţ de două ceasuri ca la teve la frumuseţile din Munţii Maramureşului. După care am coborît la popas să hodinim şi să îmbucăm ceva. N-am putut pentru că bucătarii erau ocupaţi să gătească pentru 120 de ieşeni flămînzi veniţi culmea tocmai din… Iaşi.
I-am injurat oleacă în gînd şi am înghiţit în sec. La întoarcere încă două ceasuri de plăcere călătorească prin Valea Vaserului, doar că dintr-un vagon omenesc. Per ansamblu voiajul a fost interesant, dar părerea jenerală a fost ca vorba din popor: ţi-o plăcut? – da. mai mergi odată? – nu prea…