Se apropie ziua copiilor. Magazinele îşi etalează care mai de care generozitatea şi distrează copiii cu tot felul de ghiduşii. Clovnii sunt în mare cerere. Umblă agale pe aleile centrelor comerciale şi îşi fac treaba. Niţel plictisiţi. Obosiţi. Or, odată cu sfârşitul crizei nu mai dau de capăt ofertelor comerciale. Copiii întreabă, tot ei răspund şi pleacă dezamăgiţi. S-a întâmplat ceva cu clovnii.
În municipiu e linişte. După luni de deghizări, reparaţii improvizate, întâlniri şi dezbateri, “clovnii cei mari” se odihnesc. Deh, sămânţa e sădită. Va da roade sau nu, e voia Domnului. Aici ei chiar nu pot face nimic. Şi aşteaptă deznodământul săptămânii patimilor.
Cât ei sunt în expectativă, businessul prosperă. Pe bune. Să nu-mi zică nimeni de tragedia businessului autohton, atâta timp cât plicul, dar mai ales conţinutul lui, le face viaţa birocraţilor şi afaceriştilor senină. Clădirile cresc ca ciupercile după ploaie. Acolo unde reglementar nu li se permite. Ce contează că legea zice de 15 metri distanţa dintre blocuri? 13 metri nu e tot 15, dacă să rotunjim pre moldoveneşte? Ce contează dacă stai luni bune fără curent electric din cauza lucrărilor de edificare a unui bloc locativ din apropiere, că judecata oricum nu-ţi dă dreptate. Şi dacă îţi dă, ce-ţi mai pasă, dacă tot îţi faci valizele să pleci.
Când clovnii erau în plină dezinvoltură, credeam că vor da târcoale şi pe la mine. Dacă nu-mi vor da o mână de ajutor acum, măcar să mă asigure că va urma. Nu m-au vizitat şi nici măcar nu au pretins că o să-mi facă viaţa mai bună.
Acum când e momentul să tragem linia, mă întreb cine sunt adevăraţii clovni. Ei sau noi care îi distrăm cu preferinţele şi problemele noastre. Nu ştiu răspunsul. Sunt plictisită.
Filed under: De gândit Tagged: alegeri, clovni, dezamăgire
