Nu mai este o noutate faptul că „facerea de bine” nu întotdeauna se compară cu un act firesc al complezenţei. Caracterul ereditar al însuşirilor umane, printre care un loc aparte îl ocupă „bunătatea”  (nu neapărat interpretată (în stil druţian) drept „povară”: n.n.), ar trebui să fie o cutumă pentru toţi semenii, dar nu să sucombe atunci când se aşteaptă ca să prospere... „Tu îmi faci un bine, eu îţi fac altul în loc”, - cam aşa funcţionează „fabrica de vise” mai peste tot în lume, dar mai ales în partea noastră de ţară. Trebuie să recunoaştem că „bunătatea”, ca fiind o calitate umană definitorie, conţinută în gene şi transmisă din moşi-strămoşi, degradează treptat şi se transformă adesea într-o carte de joc supranumită „interes”, confundată de către cei naivi cu un atu la îndemâna oricui. Spre regret, anume „interesul” a devenit în timp catalizatorul suprem al relaţiilor interumane, indiferent pe ce meridian al globului pământesc nu s-ar afla şi cu cine nu s-ar identifica ipochimenul. „Interesul poartă fesul” – spune o vorbă populară, starea de fapt fiind perpetuată cu osârdie, chiar dacă numai în subsidiar şi, în cele mai dese cazuri, doar în mod neoficial, de către diverşi indivizi sus-puşi la diferite nivele politico-economice şi culturale (pe cât de înalt situate, pe atât de corupte şi cu respectivul impact social (!)). Dacă politicul sau economicul poartă pecetea desfrâului conştiinţei încă din faşă şi dă mână liberă corupţiei, acelaşi gen de desfrâu al conştiinţei poate provoacă decadenţa culturală sau spirituală într-o societate sau alta. De aceea, zicem noi, e necesară o triere continuă a aspiranţilor la laurii scriitoriceşti. Firea umană, însă, e foarte firavă şi se lasă uşor contaminată de virusul nihilist. Aşa apar în mod intempestiv „gaştile”, anume acele definite în sens peiorativ în dicţionarele explicative. Ele se afirmă mai cu seamă în viaţa literar-artistică şi nu sunt altceva decât un soi de cârdăşie între câţiva sau mai mulţi indivizi cu preocupări similare. Având o psihologie pragmatică de grup şi o pregătire teoretică aproximativă în „domeniul” ales pentru activitate, aceştia nu fac altceva decât să lucreze în scopul de a se susţine reciproc spre a-şi croi... o carieră (literară: sic!). Nimic rău în toată pătărania asta, dacă după „înjghebarea” unei asemenea grupări dubioase nu s-ar trece treptat la o mediatizare intensă a propriilor opere, iar unii din membri beneficiind de burse de studii sau de deplasări în străinătate, ca să participe la diverse manifestaţii culturale, având diurne plătite din banii publici (sau cine mai ştie care le e mecenatul-mason (?)). 
Valoarea sau talentul literar nu mai contează atunci când se suprapun interesele personale sau de grup. Mai mult,  ipochimenii vizaţi se promovează reciproc sau sunt susţinuţi cu ardoare de unii critici „generoşi” în aprecieri de o parte şi de alta a Prutului. „Ismele” curentelor literar-artistice nu le sunt un obstacol , deoarece, inspiraţi fiind de felul lor în asemenea chestiuni, şi le reinventează ad-hoc deşi mistificarea nu le poate voala adevăratele intenţii egocentrice. În final, conştient sau inconştient, în parte sau la un loc, toţi devin nişte piese de joc pe o tablă de şah (pioni, cai, nebuni, etc.) mişcate cu abilitate de către cineva din umbră... Vă veţi întreba cine sunt cei care aplică asemenea tactici atipice domeniului în care s-au infiltrat şi cum să-i depistăm pe intruşii „veniţi peste noapte” într-o lume literară şi aşa destul de pestriţă la noi. E simplu de tot. Citiţi rubricile literare din ziare, urmăriţi emisiunile de cultură televizate, sau, dacă dispuneţi de un calculator, conectaţi-vă la Internet şi veţi afla prin diverse blog-uri şi site-uri cum se dau ei mari şi tari acolo pe unde se află. Or, să mai specificăm că modestia nu îi caracterizează deloc pe „băieţii bătăuşi”, introducând fără conjur „perlele” lexicului licenţios, preluat din stradă, direct în pagină, asta dacă e să ne referim doar la una din particularităţile creaţiei lor. Fără a generaliza cumva, am putea să îi asemuim cu nişte rockeri sau rapperi cu pretenţii de literaţi, care încearcă să epateze cu orice preţ pentru a se impune sau, dacă nu, măcar să altereze viaţa literară a momentului cu volume de poeme penibile sau romane-pamflet cu tentă memorialistică, parte din ele de o calitate îndoielnică, publicate însă la edituri de marcă din ţară. Ajungând să utilizeze cu duiumul expresii licenţioase sau aplicând fără mustrări de conştiinţă limbajul obscen ca pe ceva firesc şi individualizator şi frizând în acest mod bunul-simţ, dispare parcă orice necesitate de respectare a acelei râvnite deontologii profesionale şi începe cearta, „ca la gura cortului”, între reprezentaţii diverselor tabere, ceea ce se vrea a fi o formă de polemică autohtonă. Motivându-şi oarecum preferinţele pentru elementul vulgar, rockerii sau răpperii noştri literari au tupeul să facă trimitere la anumite scrieri de acelaşi gen ale unor scriitori străini mai mult sau mai puţin cunoscuţi, sau, culmea obrăzniciei, invocă numele unor clasici naţionali (ex. Ion Creangă).                 Să nu înjurăm şi să nu judecăm pe nimeni (se zice că nu e creştineşte (?)), însă, dacă vom lăsa lucrurile aşa cum sunt, există riscul ca într-o zi să ne pomenim cu rockerii şi răpperii defilând prin literatura noastră. Or, spiritul de grup în care sau cultivat ani la rând va irumpe cândva şi va scoate la iveală faţa monstruoasă a decadenţei.