De acum am grădină,acolo unde corpul încetează să mai viseze colivia mică,acolo unde ochii se agaţăde scânteia de lumină a mii de oceane stelare,acolo la sud de aroganţăunde sunt omorâţi morţii,acei care nu-s lăsaţi să primeascăscrisoarea noastră semnată cu sânge.
Dar ce e o floare fără tulpină şi frunză?Ce e o floare fără corolă şi pistil?
Nimic, dar nimic absolutnu susţine invizibilul acestui pământ întunecat,aşa mergem prin timp cu el însuşi.
Eu, exist,crescând frunze obscurepe pământul nimănui,după care pulverizez steauace a scris un nume cu multe secole în urmă.
La ce folos flacăra stinsă a literei mele?Adaug cicatricea mea profundă la infinit, o las să fie.
Fugară, precum corola în vântcare nu ştie să-şi cânte lamentările,fiindcă a lăsat-o gravidă dezgustul la rouă,pe când linia e pură, ardefrântura de timp, ardeomul oprimat, ardeiar gura care speră la buze aprinsenu simte noaptea în infernul acesta.
O lacrimă din oase se apropie de dimineaţă şi aşteaptă la mijlocul vântului.
Ritul zileisurprins în rutina sa de ceas minuscul,acolo, în paradisul tăcerii.Eu floare şi sămânţă de holocaust.Eu, schelet solitar.Eu, pasăre migratoare.Mă declar cântec sălbatec,rază despuiată procreând în infinituri.
PARAÍSO DEL SILENCIO
Ya tengo mi jardín,allá donde el cuerpo dejó de soñar la jaula pequeña,allá donde se agarran los ojosa la chispa de luz de mil océanos estelares,allá al sur de la arroganciadonde se borran los muertos,aquellos que no dejamos recojannuestra letra escrita a sangre.
¿Y que es la flor sin su tallo ni hoja?¿Qué es la flor sin su corola y pistilo?
Ya nada en absolutosostiene el invisible de esta tierra oscuraasí, caminamos el tiempo de lo mismo.Yo, existo,trepando hojas oscurasen la tierra de nadie,luego pulverizo la estrellaque escribió hace tantos siglos un nombre
¿A que fin la llama ahogada de mi letra?Sumo al infinito mi cicatriz profunda, la dejo ser.
Fugitiva, como corola al aireque no sabe cantar sus lamentos,porque le preñaron hastío al rocío,cuando la línea pura, ardeel trozo de tiempo, ardeel hombre oprimido, ardey la boca que espera unos labios en florno halla su nocturno en este infierno.
Un desgarro entre los huesos al matutinose ciñe y aguarda a la cintura del viento.
La ceremonia del díaen su rutina de diminuto reloj,allá, en el paraíso del silencio.Yo, flor y semilla de holocaustosYo, esqueleto solitarioYo, ave migratoria.Me declaro canto salvaje,raíz desnuda procreando en infinitos.
